Ecranism și ecranoză
În miezul uraganului de văicăreli ale elitelor intelectuale privind motivele care au condus la declinul cultural al umanității, televiziunea s-a aflat multă vreme pe primul loc. Fiind detestată – cel puțin în principiu – de orice om cu pretenții de luciditate și obiectivitate (ceea ce nu înseamnă mare lucru, fiind vorba despre simple pretenții), odată cu venirea în prim-plan a Internetului, mulți s-au și grăbit să-i cînte prohodul. Așa cum putem remarca efectuînd o radiografie rapidă a dinamicilor sociale, economice și culturale recente, a fost – atît academic, cît și jurnalistic – un reflex rușinos de prematur.
De fapt, la ce ne (mai) referim noi astăzi, la un secol de la invenția acestei fatidice și ineluctabile tehnologii, cînd spunem „televiziune”? Intuiesc că oricare tentativă de coagulare semantică ar fi restrictivă și chiar dăunătoare epistemic.
Dacă ne referim exclusiv la obiectul-ecran ce pompează unilateral un flux continuu de informații și entertainment, sîntem automat obligați să luăm în considerare computerul și smartphone-ul, deși acestea pot îndeplini și alte funcții, funcția lor vizuală fiind chiar secundară. Oare atunci cînd, grație unui implant, retina ne va fi săgetată de cel mai în vogă talk-show cu maneliști marca Buftea, nu tot „la TV” vom spune că ne uităm?
Apoi, dacă ne gîndim numai la maniera redacțională, curatorială, de a segmenta și distribui conținut mediatic, înseamnă că gestul de a rula, acasă, filmul preferat pe DVD este o activitate eminamente cinematografică? Înseamnă oare că o emisiune ori un canal de YouTube nu se poate încadra în aria comunicațională a televiziunii?
Iar dacă, într-un puseu de purificare morală sau într-o criză a priorităților existențiale, ne-am descotorosit de televizor, înseamnă că sîntem totalmente la adăpost de radiația culturală a televiziunii? Și, în cazul în care nu mai știm (sau poate n-am știut niciodată) înțelesul unor termeni precum antenă, cablu, canal, zapare sau grupaj de știri, oare nu ne uităm nici la seriale?
Simbioza om-ecran
Din clipa în care a apărut pe piață televizorul și pe măsură ce, făcînd uz de el, am dezvoltat obiceiuri, ne-am modificat limbajul sau ne-am reconfigurat structura vieții de zi cu zi, putem afirma că este una dintre activitățile noastre, ca specie, care ne-au altoit extraordinar identitatea și ADN-ul civilizațional. Special am folosit termenul „activitate”, întrucît îmi doresc să-i dau și un nume. Un nume care ar dezambiguiza conceptul și care ar fi deopotrivă reverențios față de (ca să nu spun imun la) diferitele mutații tehnologice suferite de întregul proces.
Vă înaintez spre evaluare termenul de ecranism. Ecranismul este pasiunea pentru ecran. Ecranismul este alunecarea organică a simțurilor către o suprafață plată luminescentă. Ecranismul este magnetismul confortabil ce ne atrage către alte lumi. Oricare alte realități, numai cea imediată nu. Ecranismul este organismul din care tubul catodic primordial este o simplă celulă. Ecranismul este dorul de stup, de rezonare, de alteritatea familiară. Ecranismul este, vrînd-nevrînd, cu bune și cu rele, un indubitabil element constitutiv al speciei noastre.
El nu a fost întotdeauna la fel. A trecut, întocmai ca și cultura ce l-a păstorit, prin diverse mutații. În primă fază, accentul se punea pe urgența efemerului: telespectatorul trebuia să se posteze în fața ecranului fix la o anumită oră, altfel „produsul” ar fi fost pierdut pentru totdeauna. Apoi, odată cu apariția casetelor și ulterior a variilor discuri de memorie, efemerul s-a evaporat, iar discuția se purta în jurul ideii de arhivare sau de colecție – așadar, de permanentizare a ceea ce ecranul oferea. În cele din urmă, concomitent cu apariția Internetului (cel mai probabil, din cauza acestuia), ecranismul a devenit o chestiune de cherem – o disponibilitate infinită, sufocantă –, libertatea de a alege fiind atît de extremă și catalogul de produse atît de bogat încît sfîrșesc prin a ne nevroza. Avem la discreție toate produsele culturale posibile (bineînțeles, doar dacă renunțăm la orice pretenție de proprietate individuală asupra lor, dar să nu intrăm într-o dezbatere ideologică!), însă noi înșine ne aflăm, permanent, la discreția algoritmilor. Și, din păcate, mutația nu se oprește aici.
Mormolocii telehidrei
Ecranismul de consum a hibernat, apoi a năpîrlit și din coconul lui slinos s-au tîrît afară două noi avataruri ale ecranozei:burtierizarea infinită a falsurilor și a jumătăților de adevăr (și acelea scoase din context), de partea canalelor TV clasice, iar de partea oricăror alte ecrane, maratonul de seriale-tomberon, presărate la intervale regulate cu vreo producție mai fastuoasă ideatic, care îți gîdilă orgoliul suficient cît să nu te simți prea vinovat pentru celelalte sute de episoade generice pînă la nivel de replică ori uniformizate de ideologia temporar prizată de mințile fertile ale tineretului ultragiabil. Balaurul ce părea decapitat de ascensiunea Internetului a gemut un pic, s-a scuturat de monopolismul rigid și din rană i-au crescut două alte capete!
Cît privește latura informativă, educațională, în era post-adevăr, filtrarea a devenit aproape imposibilă fără a friza noi înșine paranoia și conspiraționita. În afara cîtorva redute, informația diseminată prin intermediul ecranului este sclava senzaționalismului pe steroizi, unealta partizanatului politic sau, direct, organ nerușinat al propagandei. Obiectivitatea, echidistanța și imparțialul erau deja pe perfuzii în SUA (acest far al soft-power-ului) încă din 1989, cînd a fost abolit Fairness Act. Deci, în segmentul așa-zis democratic al țărișoarei noastre, asemenea atribute ale mass-mediei vizuale nici măcar n-au apucat să miște.
Ca dovadă, televiziunile de știri sînt acum complet otevizate, atît în stil, cît și în conținut. Mașinării monstruoase de știri false și influencer-i plătiți cu mult mai mult de trei copeici, al căror scop e foarte clar: estomparea realității prin dezinformare, o schizofrenizare eficientă la scară largă, o patologie cronicizată și cronicizantă – o cumplită ecranoză.
În chestiunea entertainment-ului, produsele s-au netflixizat: lumea nu se mai uită, seara, la cîte un episod de serial, ci se dedă așa-numitelor maratoane de seriale, care durează uneori de dimineața pînă seara. Sintagma romînească ce descrie fenomenul are un aer curățel, chiar instituționalizat – maratonul fiind un triumf al voinței și al disciplinei. Ce cosmetizare à la Irina Margareta Nistor! Termenul englezesc de origine (binging sau binge-watching) mi se pare mai onest, fiind din cîmpul lexical al excesului (culinar, bahic sau chiar de stupefiante) și făcînd, de regulă, referire la o manieră hrăpăreață de a înfuleca, pe nemestecate, orice ți se pune în farfurie. Conform unui studiu Deloitte, 70% din oameni au făcut binging de conținut filmic online în ultimul an și 31% din ei o fac săptămînal. Motivul principal dat de respondenți este faptul că le place să se uite la ceea ce vor, cînd vor și fără reclame. Iar toate aceste migrații habitudinale au avut ca efect atingerea pragului de 50% din tot traficul web: pe scurt, jumătate din tot conținutul Internetului este, începînd cu anul 2022, destinat streaming-ului video.
Ar mai fi de adăugat faptul că, deși unele servicii de streaming încă se zbat și difuzează serialele lor originale săptămînă de săptămînă, așa cum ne obișnuise televiziunea clasică – probabil prin girul unui director de marketing de modă veche –, telespectatorii, în mod covîrșitor, doresc să vizioneze toate episoadele deodată. În ton cu vremurile, aș spune. Exagerez; există încă o nesperată (deși întrucîtva imprevizibilă) valoare publicitară în serializarea hebdomadară. Dacă obiectul cultural capătă suficientă inerție, dacă face destulă vîlvă pe rețelele sociale și scarpină algoritmii așa cum trebuie, poate fi avantajos să includă un interval de așteptare înainte de a ajunge la public, pentru ca mulțimile să-l poată suge de sevă în mod corespunzător. Vorbim însă despre un calcul destul de riscant, din punct de vedere comercial. Ca să nici nu mai amintim faptul că, la mai bine de cinci ani de la terminarea (fie ea și cu scandal) a serialului-cult Urzeala Tronurilor, mulți încearcă încă să recreeze condițiile pentru a repeta un astfel de succes planetar. Game of Thrones a fost, poate, ultimul fenomen de tip „foc de tabără”: un liant recurent și universal pe care toată lumea îl aștepta palpitînd, în principal pentru a înlesni și lubrifia toate celelalte interacțiuni sociale conexe pe care acest pretext le-ar fi făcut posibile.
Cert este că, în anii recenți, felul în care consumăm entertainment-ul ecranocentric a virat spre arealul deprinderilor bolnăvicioase, către un hedonism acut ce amintește de narcomanie. Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă? Dacă ne uităm la deversarea masivă în social media a aluviunilor toxice specifice televiziunii și la cangrenarea exponențială a tot ceea ce are aceasta mai sinistru și mai nociv, poate că un pesimism rezervat și chiar un ușor luddism ecranofob ar fi cea mai înțeleaptă poziționare.
Dominic Negrici este lector universitar, predă la Facultatea de Litere și la ASE din București, și deține mai multe ecrane decît și-ar dori.
