Economia ca redistribuire a sărăciei

Pentru a înţelege expresia "numai cine nu dorea nu muncea" referitoare la economia socialistă, este necesar să ne amintim două principii ale acestei economii: a) Era condusă pe baza principiului "centralismului democratic" şi al planului naţional unic, al lipsei liberei iniţiative, a proprietăţii private, a pieţelor libere şi a concurenţei. Practic, asta însemna că deciziile privind investiţiile, nivelul producţiei, preţurilor şi salariilor erau luate la nivel central, şi nu pe baza semnalelor pieţelor produselor şi serviciilor. De exemplu, o fabrică nu putea cumpăra un utilaj sau construi un depozit simplu, dacă obiectivele respective nu erau prevăzute în planul de investiţii de la nivelul ministerului şi care, la rîndul lui, făcea parte din planul naţional unic aprobat la nivelul ţării. b) Economia socialistă era de tip închis, unde comerţul exterior era monopol de stat şi strict reglementat prin plan - ce şi cît să exporţi şi să imporţi. Efectele financiare pozitive sau negative ale întîlnirii fiecărei întreprinderi socialiste de stat cu competiţia şi preţurile externe de pe piaţa externă erau reglate printr-un mecanism de compensare la nivel naţional. Călătoriile în străinătate ale cetăţenilor români erau strict reglementate şi supuse unui sistem de aprobări descurajator şi discriminatoriu. În consecinţă: - investiţiile ţineau în mică măsură seama de criteriul eficienţei; echilibrul între cerere şi ofertă de pe piaţa internă era menţinut prin controlul asupra producţiei, preţurilor şi salariilor. Rezultatul acestui mod centralizat de reglare a pieţelor interne şi a investiţiilor era lipsa sau insuficienţa de pe piaţă a unor produse esenţiale pentru populaţie - produse lactate, produse din carne etc. - ca şi prin distribuirea altora pe bază de plafoane (listele lunare pentru cantităţile de zahăr şi ulei pe care le putea cumpăra fiecare familie de la alimentara de cartier), precum şi blocaje frecvente în "investiţii neterminate" din cauza lipsei unor materiale, pierderi la nivelul multor întreprinderi care se acopereau prin redistribuiri de resurse la nivelul ţării şi un nivel scăzut de competitivitate în raport cu firme de acelaşi profil din economia de piaţă liberă; - productivitatea mică şi realizarea multor fabrici în locuri în care nu se justificau în raport cu criteriile eficienţei au creat aparenţa de "forţă de muncă pe deplin ocupată" şi de "numai cine nu vrea nu munceşte". În realitate, majoritatea întreprinderilor aveau forţă de muncă în exces, faţă de ce însemna standardul de eficienţă pentru întreprinderi din acelaşi domeniu, în condiţii de competiţie. Prin urmare, sistemul economic socialist oferea o siguranţă a locurilor de muncă, dar în cadrul unei redistribuiri relativ uniforme a unor resurse limitate drastic din cauza ineficienţei de ansamblu a sistemului (redistribuirea sărăciei); - lipsit de un sistem de stimulente esenţiale - proprietatea privată, libera iniţiativă şi competiţia - sistemul politic şi economic socialist s-a prăbuşit pentru că a pierdut bătălia pentru inovaţie, productivitate şi competitivitate cu economia de piaţă liberă capitalistă şi din această cauză a pierdut şi bătălia pentru asigurarea unui standard de viaţă ridicat, oamenilor. Privatizare lentă, inflaţie mare Trecerea de la economia socialistă de comandă la economia de piaţă liberă a fost un proces greu şi dureros, în toate fostele ţări socialiste. În România însă, pierderile de tranziţie au fost mult mai mari din cauza unor condiţii specifice: a) Tranziţia a început printr-o revoluţie, cu pierderi de vieţi omeneşti şi evenimente sociale grave care au condus chiar la căderea primului guvern democratic (în septembrie 1991). b) Spre deosebire de tranziţia din România, în alte ţări europene foste socialiste, precum Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, trecerea de la economia socialistă la economia de piaţă liberă - cu sau fără o terapie şoc - s-a făcut într-un cadru legal şi ordonat, mai uşor, deoarece aceste economii erau mai "deschise" decît economia românească, şi cu pierderi mai mici. În România, sistemul economic socialist - cadrul legal, conducerile întreprinderilor etc. - a fost dezintegrat rapid începînd cu prima săptămînă post-Revoluţie, cu pierderi mari generate de lipsa unor mecanisme de piaţă pentru menţinerea echilibrelor prin forţele pieţelor şi supravegherea acestora, acolo unde era necesar (pieţele financiare). Procesul de decapitalizare a fostelor întreprinderi socialiste de stat a început imediat, prin contracte oneroase. c) Erorile politice şi economice de tranziţie au fost mult mai mari în România decît în alte ţări şi au accentuat pierderile de tranziţie. De exemplu, restituirea terenurilor agricole către foştii proprietari s-a făcut în etape şi nu este încheiată nici astăzi: la început, pînă la 10 ha; apoi pînă la 50 ha şi, ulterior, suprafeţele în întregime. Neclarificarea drepturilor de proprietate asupra terenurilor a împiedicat investiţiile în agricultură şi intrarea acestor terenuri în circuitul economic. Întîrzierea procesului de privatizare - legea privatizării a fost adoptată în anul 1991, dar privatizarea de masă a început abia în anul 1995 - a permis decapitalizarea masivă a întreprinderilor de stat. Înţelegerea simplistă a liberei iniţiative a permis apariţia Caritasului şi a altor escrocherii piramidale, cu pierderi mari pentru populaţie. Promovarea multor privatizări prin metode necompetitive şi, de multe ori, netransparente a lipsit întreprinderile privatizate de proprietarii şi managementul necesare pentru restructurarea acestora şi transformarea lor în firme competitive pe piaţă. Nestăpînirea inflaţiei ani şi ani la rînd a dus la sărăcirea accentuată a unei părţi importante din populaţie. România este şi în prezent una dintre puţinele ţări europene care, în fapt, nu a rezolvat problema inflaţiei în toţi cei 19 ani de tranziţie, făcînd abstracţie de efectul prezent al creşterii preţurilor la energie şi la materiile prime din ultimii ani, cu care s-au confruntat toate ţările. Diferenţele relativ mari între preţurile, tarifele, comisioanele şi dobînzile plătite de populaţie şi firme în România şi cele existente în alte ţări vecine pentru produse şi servicii similare şi aflate în circuitul internaţional demonstrează că, în România, competiţia este încă distorsionată, iar stăpînirea echilibrelor macroeconomice este încă un deziderat.