Echilibru între iubire și respect

Un lucru bun (atunci cînd ni se întîmplă)

Intimitatea dă o nuanță inconfundabilă anumitor relații. Nu este de mirare că a atras interesul și prețuirea multor filozofi, care au încercat să o înțeleagă și să o explice. Unii au căutat-o în contextul pe care l-au crezut exemplar pentru manifestarea ei: prietenia. Așa cum îndrăgostiților nu le este nimic mai drag decît vederea persoanei iubite, ne spune Aristotel în Etica nicomahică, la fel, nu-ți poți dori nimic mai mult într-o prietenie decît să fii în apropierea intimă a prietenului. Prietenia înseamnă comuniune. Despre unirea în gînduri și idei, precum și despre consonanța în ceea ce simțim și ne propunem să facem este vorba în comuniunea intimă a prieteniei. Sau, cel puțin, a formei perfecte de prietenie, cea izvorîtă din virtute.

Desigur, intimitatea izvorăște din afecțiune, lucru valabil și pentru îndrăgostiți, dar și pentru prieteni. Cultivarea acestei trăiri cere timp, astfel că intimitatea nu survine spontan, ci este produsul unei atracții căutate, menținute, dorite. Altfel stau lucrurile cu bunăvoința, de exemplu, o dispoziție pe care Aristotel o descrie prin contrast cu afecțiunea. Putem fi binevoitori și față de un străin, simțim acest lucru în mod spontan, dar nu ca pe o bază suficientă pentru un posibil drum împreună. Cu mici excepții, cînd sîntem parte dintr-o relație intimă ne dorim ca ea să persiste. Comuniunea intimă a prieteniei se poate destrăma; se întîmplă să pierdem prieteni, dar nu pentru că ne dorim sau pentru că urmărim conștient acest lucru. Cînd sînt date condițiile prielnice, intimitatea este acolo pentru un timp indefinit. Cînd dispare, nu putem evita sentimentul de pierdere. Ca prietenia, sinceritatea sau caritatea, credem, în general, că intimitatea este un lucru bun, atunci cînd ni se întîmplă.

Forma perfectă a prieteniei

Probabil că în sfera intimității oamenii sînt liberi de cele mai multe dintre constrîngerile etice și juridice pe care le putem imagina. Singure ne constrîng dorința de a fi alături de celălalt și menținerea indefinită a apropierii prin atracție și încredere reciprocă. Immanuel Kant folosește acest limbaj, dar nu în relație cu familia sau căsătoria, ci în discuția despre prietenie, spre finalul Metafizicii moravurilor. Forma perfectă a prieteniei, spune Kant, survine atunci cînd două persoane sînt unite prin iubire și respect, manifestate reciproc și în aceeași măsură. Accentul cade pe reciprocitate și egalitate în manifestarea celor două sentimente. Aici, echilibrul este marca perfecțiuni, nu intensitatea iubirii, nici dimensiunea respectului.

Iubirea este principiul atracției, respectul este principiul respingerii. Prima favorizează intimitatea, a doua îi pune limite. Și una, și cealaltă sînt absolut necesare în economia prieteniei. Cel mai dificil lucru într-o prietenie este să păstrezi echilibrul între iubire și respect (nu este singura dificultate; Kant discută pe parcurs și altele). Trăirea intimității este un privilegiu al prieteniilor perfecte, dar un privilegiu permis doar prin păstrarea acestui echilibru. Evident, avem de a face cu un ideal. Dar chemarea spre acest ideal nu este o datorie oarecare, subliniază Kant, ci „o datorie de onoare impusă de rațiune”.

Psiho-mecanica relațiilor umane

În „Despre datoriile virtuții față de celălalt” (tot Metafizica moravurilor), Kant expune cum ar trebui să înțelegem raportul exterior dintre oameni, altfel spus, felul cum putem gîndi situarea unui om față de un altul. Legătura dintre două ființe raționale considerate într-o lume morală inteligibilă trebuie gîndită prin analogie cu raportul lor în lumea fizică, deci un raport guvernat după aceleași două forțe primare, de atracție și de respingere. Am văzut deja: principiul iubirii reciproce constituie temeiul apropierii lor, în timp ce principiul respectului reciproc asigură distanța dintre ei. Dacă se strică echilibrul acestor două forțe, ne amenință un hybris: „neantul imoralității” – avertizează Kant – va înghiți în abisul său ființele morale, care se vor pierde ca niște picături de apă în imensitatea oceanului. Prietenia perfectă este un caz-limită al acestei mecanici a atracției și respingerii ființelor raționale, analog mecanicii care guvernează în lumea fizică două corpuri cerești prinse într-un echilibru gravitațional.

În discuția „metafizică” despre prietenie se strecoară și reflecții antropologice foarte interesante despre închiderea în sine și deschiderea spre ceilalți a sufletului uman. Spre ilustrare: omul este în esență o ființă nesociabilă, deși destinată să trăiască în societate. Dată fiind esența lui nesociabilă, el va clădi ziduri în jurul lui, mai ales în jurul gîndurilor sale, pe care se va feri să le împărtășească altcuiva, de teama repercusiunilor. El se teme că celălalt va abuza de gîndurile lui, în cazul în care i le va destăinui. El va trăi astfel ca într-o „închisoare”, „singur”, doar el și gîndurile lui. Prin urmare, aflat într-un mediu extins, tendința lui naturală este să se închidă în sine și să devină propriul lui prizonier. Dar el își poate cîștiga libertatea, și anume, atunci cînd se întrunesc condițiile în care simte că poate împărtăși ceea ce gîndește. Căci el simte, pe de altă parte, o „nevoie puternică” de a se destăinui cuiva – deși nesociabil, omul este destinat să socializeze –, iar dacă va găsi persoana potrivită, intimitatea care se stabilește între ei îi poate reda libertatea. Kant numește acest tip de relație, prin contrast cu prietenia perfectă, imposibil de întîlnit în practică, „prietenia morală”. Ea este de întîlnit în viața noastră, deși rar, cam la fel de rar, spune Kant, cum întîlnim uneori lebede negre. În acest tip de relație, poți face confidențe cu toată încrederea. De altfel, din conceptul de încredere (Vertrauen) derivă în limba germană „familiaritatea” și „intimitatea” (Vertraulichkeit, Vertrautheit).

Ca orice relație umană, și prietenia morală este guvernată de principiile iubirii și respectului, forțele care țin laolaltă spațiul destinat intimității. Desigur, Kant are în vedere aici iubirea practică, singura care poate fi poruncită și formalizată sub titlurile datoriei amabilității, simpatiei și gratitudinii, spre deosebire de iubirea sensibilă, care este – cum altfel? – nestatornică și nu poate face obiectul unei datorii. Dacă prietenia se bazează pe acest tip nestatornic de iubire (prietenia estetică), este de așteptat să împrumute de la ea caracterul efemer.

Un lucru bun (care uneori ar fi bine să nu se întîmple)

Uneori, filozofi care au descris cum ar putea să arate o căsătorie ideală – un alt spațiu predilect al intimității – au produs un genuin discurs despre prietenie și tipul de intimitate care îi este specifică. Este cazul lui John Stuart Mill, un avocat al egalității de gen.

Dar mai întîi să ne amintim că Mill se opune în scrierile lui puterii discreționare, tiraniei, dominării prin forță. Mill denunță practicile sociale în care oamenii se nasc și sînt educați, practici care stau la baza ordinii sociale și prin intermediul cărora se mențin și sînt transmise forme de organizare în care primează dominarea prin forță. Monarhia absolutistă este exemplul cel mai la îndemînă pentru Mill – o formă de organizare în care sînt absente orice mecanisme legale de control pentru felul cum se comportă monarhul și pentru deciziile lui. Oricît de durabilă s-a dovedit a fi această formă de organizare, practicile prin care se exercită dominarea unui gen de către celălalt se dovedesc a fi chiar mai persistente. Explicația se află în faptul apropierii, al proximității. Mill ne arată că, atunci cînd bărbatul exercită puterea lui asupra celuilalt gen, el nu o face nici generic, nici aditiv. Sursa puterii vine din faptul că aceasta este exercitată asupra celei mai apropiate persoane. Cu cît este mai apropiată relația, cu atît crește puterea ce rezultă din dominarea prin forță – un aspect caracteristic relațiilor personale și care le distinge de alte tipuri de dominare, precum cea a monarhului absolutist. În esență, dominația de gen este alimentată și sporită de factorul intimității.

Atît de mulți tineri foarte promițători…

Dacă dominația profită de proximitate, mai exact, dacă dominația pe care soțul o exercită asupra soției este favorizată nu doar de practicile sociale asociate căsătoriei și vieții în comun, ci și de sau mai ales din cauza apropierii și intimității, care oferă ocazia cea mai firească de exercitare a dominației, ne vom întreba care sînt factorii care protejează intimitatea de dominație. Mill își pune și el această întrebare. El arată că sînt exemple în care educația a contribuit la instituirea unei relații de egalitate de gen: femeia poate fi companionul bărbatului în ce privește participarea la lumea ideilor și manifestarea unui anumit gust intelectual. În schimb, o companie feminină nestimulantă spiritual, susține un Mill ușor sexist, îl obligă pe bărbat să caute societatea celor cu abilități comparabile cu ale lui – o societate a bărbaților care îi împărtășesc interesul pentru scopuri înalte. Deseori putem constata, continuă același Mill, cum „tineri foarte promițători” încetează să mai progreseze îndată ce se căsătoresc (iar atunci cînd nu progresează, ei „degenerează inevitabil”). Predat vieții de familie, bărbatul nu se va deosebi semnificativ, după cîțiva ani de căsătorie, de cei care nu au avut niciodată „aspirații mai înalte”.

Din fericire, alunecarea pe această pantă poate fi oprită. Spre finalul scrierii sale The Subjection of Women (de unde sînt derivate aceste reflecții), Mill ne împărtășește convingerea lui fermă despre cum arată mariajul perfect: uniunea dintre două persoane similare în puteri și capacități, fiecare dintre ele fiind superioară celeilalte în anumite privințe, astfel încît fiecăreia îi este dat luxul de a privi în sus, spre celălalt. Cei doi beneficiază pe rînd de plăcerea de a conduce și a de a fi condus, pe tot parcursul dezvoltării lor ca ființe ce trăiesc împreună. Avem aici o instanță perfectă a egalității, fără de care, crede Mill, reînnoirea morală a umanității nu poate începe. Tipul de simpatie pe care ajungi să o dezvolți față de egalul tău într-o astfel de uniune matrimonială evocă intimitatea a doi prieteni uniți prin ceea ce gîndesc și simt. Și, interesant, vulnerabilitatea la care expune intimitatea căsătoriei este ocolită prin frecventarea virtuților intimității trăite într-o relație de prietenie.

Bogdan Olaru este cercetător în domeniul filozofiei moral-politice.