Ebrietate și autenticitate
In vino veritas, știm cu toții. Dar care este acest adevăr pe care beția îl scoate la suprafață? Să fie legat doar de divulgarea accidentală a unor secrete? Sau, mai degrabă, e vorba despre un eveniment mai cuprinzător al veridicității, care se întinde de la onestitatea involuntară pînă la autodezvăluirea totală?
Bețivii pot fi teribiliști, gălăgioși, dezorientați, dar sînt sinceri cu ei și cu ceilalți. Băutura înlătură fricile și subminează convențiile; amorțește cenzura conștiinței și dezleagă limbile, ducînd la destăinuiri imprudente și la exteriorizarea celor mai adînci pasiuni și instincte. Un mod rapid de a rezuma toate operațiunile alcoolului este să spui că beția este un agent al adevărului. Al scoaterii la iveală. Sau, altfel spus, al autenticității. Atît confesiunea nesăbuită, cît și comportamentul dezinhibat sînt expresii diferite ale aceluiași instinct al firescului, al autocoerenței, al transparenței plenare. Un bețiv este congruent cu sine, o întruchipare a umanității netrucate și necosmetizate. Alcoolul afectează cortexul prefrontal, responsabil, între altele, pentru toate mașinațiunile și calculele prin care noi păstrăm aparențele în fața opiniei publice. Doar în beție te regăsești așa cum ești, departe de jocul ipocriziei sociale. Bețivul este așadar el însuși, probînd corelația dintre ebrietate și autenticitate.
Pe de altă parte, bețivul devine adesea de nerecunoscut, atît pentru sine, cît și pentru ceilalți. „N-am mai fost eu”, spune acesta cînd se trezește, rușinat de faptele sale. E ca și cum o forță străină l-ar poseda, împingîndu-l să spună și să facă cele mai mari grozăvii. „Am băut pînă nu am mai știut cine sînt” – e o altă mărturisire frecventă, care exprimă senzația de alienare, de pierdere a sinelui. Alcoolul este un falsificator al realului, un produs artificial care alterează percepțiile și ne decuplează nu doar din angrenajul neliniștilor cotidiene, ci chiar de la structura propriei noastre identități. Beția creează un univers butaforic și trezește străinul din noi, stînd așadar sub semnul distorsiunii şi al amăgirii de sine. Văzută din acest unghi, ebrietatea este tocmai contrariul autenticității. Iată cum – în funcție de cum o descriem (și, evident, în funcție de concentrația de alcool), beția oscilează amplu între două stări diametral opuse.
Alcoolul se profilează astfel ca un tratament paradoxal, un pharmakon ambivalent, atît leac, cît și otravă a sinelui autentic. Să fie această pendulare între contraste doar o chestiune de proporție, de dozaj optim? Majoritatea cercetărilor din medicină și din psihologia clinică au acreditat cu succes această idee. Pînă la un punct, alcoolul este un stimulent al dezinvolturii, al spontaneității și al exprimării autentice în limitele convivialității. Însă, consumat în cantități mari, acesta devine un element disruptiv și toxic, care te înstrăinează de tine și de ceilalți.
Însă, dincolo de aceste investigații mai degrabă empirice, relația dintre beție și autenticitate rămîne în continuare deschisă către întrebări filosofice. Una dintre acestea e: ce este sau, mai bine zis, cine este acest străin interior pe care beția îl scoate la suprafață, făcîndu-ne irecognoscibili în ochii noștri și ai altora? Este străinul din noi atît de exterior identității noastre? Răspunsul la această întrebare depinde de modul în care concepem natura sinelui. Dacă gîndim sinele – așa cum a făcut-o filosofia occidentală pînă la Nietzsche – ca o substanță omogenă și indivizibilă, dotată cu o identitate preexistentă, atunci beția este un inamic al adevărului nostru lăuntric. Consumat peste măsură, alcoolul alterează esența naturală a sinelui și îi răpește astfel autenticitatea.
Există, pe de altă parte, un mod diferit de a concepe sinele, mai degrabă ca pe o configurație instabilă de impulsuri decît ca pe o monadă fixă, înzestrată cu o identitate predeterminată. Acest mod de a concepe sinele se cristalizează în filosofia lui Nietzsche, care înlocuiește ideea unui subiect stabil și unitar cu ipoteza „subiectului ca multiplicitate”. Pentru filosoful german, sinele este o colecție dezordonată de imbolduri, energii și afecte, aflate într-o înfruntare permanentă. Altfel spus, identitatea nu mai corespunde unei „voci” unice, singulare și statornice, ci unui multiplicități dinamice de „voci” distincte, ba chiar contradictorii. Prin urmare, autenticitatea nu mai este o descoperire a unei singure esențe lăuntrice, ci o stilizare a existenței, un experiment ludic cu toate aceste „glasuri” diferite care alcătuiesc sinele multiplu. Mai exact, autenticitatea este un proces de rearanjare a acestor impulsuri și afecte, într-o configurație care sporește vitalitatea, creativitatea și forța individului.
O astfel de concepție asupra autenticității este posibilă doar prin inversiunea dintre unitate și multiplicitate. Pentru Nietzsche – şi, ulterior, pentru o bună parte a filosofiei contemporane – doar pluralitatea sinelui e reală; unitatea sa nu e nimic altceva decît o ficțiune, o simplă iluzie. Iar, din perspectiva acestei inversiuni, „adevăratul nostru sine” – cel pe care beția se presupune că îl alterează – este doar o plăsmuire, o proiecţie înşelătoare. Nu există o identitate unică şi stabilă, de care să ne înstrăineze alcoolul. Dar, în același timp, nu putem spune nici că starea de ebrietate ne scoate la iveală chipul nostru autentic, eul veritabil. Singurul lucru pe care beția îl face este să ne confrunte cu propria noastră alteritate, cu alcătuirea noastră încîlcită și contradictorie. Alcoolul este într-adevăr o oglindă a veridicităţii; însă aceasta nu reflectă adevărul unic al fiinţei noastre, ci multiplele adevăruri adăpostite în noi înșine. Cel care comite o crimă la beție nu este doar un ucigaș și atît, căruia alcoolul i-a dezvăluit adevărata natură. Dar nu e nici o făptură candidă, cu o inimă simplă și bună, pe care băutura l-a înstrăinat de esența lui lăuntrică. El este și un criminal. Nu are o identitate fixă. Căci, așa cum zicea şi Sartre, omul „este ceea nu este și nu este ceea ce este”. Sîntem fiinţe posibile, alcătuite din tot felul de tensiuni și disonanțe, sîntem simfonii atonale de instincte. Iar beția nu este altceva decît o formă de a fi în contact cu această pluralitate de impulsuri şi forţe, care compun identitatea noastră reală. (Nu o identitate unică, nici simplă, nici definitivă; dar reală, adică veridică.)
În aceste condiții, ar trebui să inversăm chiar termenii problemei puse mai sus. Întrebarea fundamentală cu privire la raportul dintre ebrietate și autenticitate nu este în ce măsură prima o stimulează sau, dimpotrivă, o alterează pe a doua, ci dacă nu cumva beția – privită, în sens generic, ca acces la propria multiplicitate – este chiar condiția de posibilitate a autenticității. Căci, dacă e să-l urmăm pe Nietzsche pînă la capăt, ajungem la concluzia că autenticitatea este, în fond, o formă de ebrietate. Adică un contact nemijlocit cu identitatea noastră reală, așadar cu multiplicitatea care ne definește.
Iar, dacă așa stau lucrurile, nu cumva repulsia opiniei publice față de ebrietate este, în fond, o teamă de autenticitate? O astfel de idee e foarte plauzibilă. Cît de îndreptățită e această frică reprezintă un alt subiect de discuție. Oricum, dacă o astfel de teamă e într-adevăr justificată, ar trebui să modificăm celebra zicală românească și să spunem: cînd doi îți zic că ești autentic, du-te la culcare!
Daniel Nica este lector universitar la Universitatea din București, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, unde predă etică. Ultima carte publicată: Cine sînt eu? Autenticitatea și limitele sale morale (2022).
