„După o vîrstă, rînjetul timpului devine sadic” - anchetă
Mi-am întrebat invitații: „Care e iluzia cea mai mare pe care ați pierdut-o?”. Pare o întrebare ușoară, dar dacă încerci să răspunzi la ea descoperi că se ascund acolo stări de tot felul.
● Lavinia BĂLULESCU, scriitoare
Iluziile mele sînt în continuă schimbare. Apar, se reconfigurează, dispar. De la o anumită vîrstă, poate peste 30 de ani, poate peste 35, am văzut în jurul meu tot mai multe iluzii dezumflate, așa că n-aș ști să spun care din ele a fost cea mai mare și care cea mai mică. Dar cu siguranță sînt trei iluzii pe care le-am pierdut și care îmi vin primele în minte acum: că acest corp al meu e veșnic tînăr (sigur că nu veșnic-veșnic, dar pentru foaaarte mult timp), că toți cei din jurul meu sînt aici pe o perioadă nelimitată și că e destul timp pentru tot ce-mi doresc. Timp să văd tot, să citesc tot, să merg peste tot, să încerc tot. Destul timp de petrecut cu toți oamenii din lume.
● Ioana HANCHEVICI, profesoară
Habar nu am de ce iluziile se împart în mari sau mici. Sau de ce diviziunea nu prea dă credit celor mijlocii. Spun asta pentru că le-am găzduit pe toate. Am ajuns chiar să le culc în mine. Ce era să fac? Credințe moștenite, infiltrate în ADN-ul transgenerațional. Ar fi în stare să mă ducă mult înainte de Ana și Caiafa să sparg tiparul ca să scap de ele. Pe altele nici n-am apucat să le simt. Independente, și-au arogat dreptul de a renunța la mine. Mai bine. M-au scutit de grija de a nu le pierde. Auziseră ele că unele iluzii îmi scapă printre degete, c-am pierdut vreo două dintre cele mari. Ca să le recuperez, le-am vînat mai ceva ca bătrînul încăpățînat ce a ieșit pe mare. Poate că așa le-am și omorît. Cum aș mai fi mușcat din ele! Hulpav. Mă întreb cine a acreditat iluziile și de ce unele au un termen de valabilitate nedeterminat. Cea care mă intrigă cel mai mult ocupă un loc fruntaș în ierarhie. Are un nume lung. Nu i se potrivește. Pentrucăașaefiresc. Parcă e nemuritoare. Și are un ecou atît de ascuțit. Uneori cred că îmi face în ciudă. O pierd voit. Ciclic. Îmi fac curaj și-mi spun că e mai bine așa. Încep chiar să mă bucur. Cochetez cu iluzii noi, pe care încă nu le-am încercat. Geloasă, amfitrioana iluziilor reapare. Cu nonșalanță mi se uită-n ochi, iar eu o cred. Poate de data asta nu mă pierd.
● Radu PARASCHIVESCU, scriitor
Pentru mine, povestea iluziilor pierdute e încadrată hazliu. Ea are la un capăt un distih agramat („Unde sînt iluziile mele / Care le-am avut?”), iar la celălalt un panseu cu miros de peluză („Nu-mi fac iluzii ca să n-am deziluzii”). Ce vrea să însemne asta? Nimic altceva decît că nu am detenta necesară unor iluzii nobile. Nu am nutrit aspiraţii febrile faţă de primenirea etică a naţiei sau faţă de o reţea de autostrăzi care să ne împînzească ţara după mai ştiu eu ce model occidental. Nu m-am gîndit că România post-1989 va îngrădi spaţiul de manevră al corupţiei sau al contraculturii. Nimic din toate astea. Iluzia mea pierdută ţine de nişte întîlniri ratate. M-am lăsat sedus ani la rînd de gîndul că voi putea să stau de vorbă cu David Gilmour, Mike Oldfield şi Michael Stipe. Măcar un sfert de oră. Pierderea iluziei e mai sigură cu fiecare zi care se scurge. După o vîrstă, rînjetul timpului devine sadic. În plus, cei trei habar n-au de existenţa mea pe lume. Unul e distant, celălalt anxios, iar despre al treilea ştiu că apare uneori prin sudul Franţei (hopa, ia stai...).
● Alida MOCANU, jurnalistă
Nu aș ști să explic exact de ce, dar acum, cînd mă gândesc la cuvîntul „iluzii”, îmi vine imediat în minte Georges Méliès, faimosul regizor francez din vremurile de început ale cinematografiei mondiale. În anul 1902, celebrul maestru al fotografiilor mișcate a realizat o peliculă care se numea Buchetul iluziilor – Femeia cu trei capete. Filmul, o succesiune de imagini înlănțuite prin tehnica tăieturii de montaj, prezintă un domn (cu alura unui magician) capabil să înlocuiască de trei ori capul protagonistei din cadru, astfel încît aceasta este, în același timp, și personaj principal al poveștii, dar și obiect de decor. O iluzie pe care maestrul Méliès le-o creează privitorilor, iar mesajul pare să fie (cel puțin pentru mine acesta este): nimeni nu e ceea ce pare a fi. Și, pînă la urmă, toți purtăm în noi visurile și iluziile noastre despre cine sau ce anume ne-am fi dorit să fim în viața noastră. Eu mi-am dorit enorm să fiu pianistă. Am urmat opt ani de pian în anii comunismului, cînd meseria de pianist era considerată neserioasă și nu se compara cu profesia de inginer, de exemplu. Apoi am vrut să fiu expert în istoria artei și a civilizațiilor. Atît de mult mi-am dorit asta, încît am aplicat la o facultate din Franța (École du Louvre), pentru studii în domeniu. Am renunțat și la pian, și la studii despre arte din motive care au ținut de celebrul sfat primit de toți în acele vremuri: „Fii cu picioarele pe pămînt!”. Adică, altfel spus, renunță la metafore, ca să ai un trai asigurat. Iluziile mele pierdute se rezumă așadar la două visuri la care am renunțat pentru a urma o meserie fără cap în nori (cum mi se tot spunea în anii aceia). În final, oricît de mult te-ai îndepărta de pasiunea la care ai tot visat ani la rînd, important este să rămîi cît de cît în preajma ei. Este singura consolare a iluziilor pe care le-ai pierdut. Și tocmai de aceea, de fiecare dată cînd intervievez un artist vizual, sau un pictor, sau un scriitor, sau un pianist/violonist, sînt cel mai fericit om. Pentru că, în pasiunea și talentul lor, regăsesc un pic din visurile mele din tinerețe.
● Ilinca MANOLACHE, actriță
Pînă nu demult aveam senzația că pe mine și pe mama ne ocolește trecerea timpului. Părea cumva că ne sare la numărătoare și am trăit cu iluzia asta mult timp. Pînă pe la vreo treizeci și un pic. Chiar dacă mi-am pierdut tatăl cînd aveam treisprezece ani, chiar dacă îmbătrînirea, degradarea și moartea bunicii mele mi-au fost foarte aproape și m-au durut foarte tare, totuși părea că eu și mama eram de neatins. De un timp a devenit lupta pe care o duc cu mine însămi. E această iluzie pierdută recent care a lăsat în urma ei un gol dureros pe care încerc să îl umplu cu ce mă pricep mai bine în acest moment – fie cu panici, anxietăți și calcule aiurea, fie cu patetisme și dulcegării care exorcizează (doar) fricile. Cîteodată mă observ din afară și văd cît sînt de infantilă și neajutorată, cu cordonul ombilical nerupt și nu-mi vine să cred că în cîțiva ani o să fiu un „copil bătrîn” care tot nu o să accepte că Moș Crăciun nu există.
● Ioana BÂLDEA-CONSTANTINESCU, scriitoare
Am învățat bine. Nu pentru notă. În unele cazuri de groaza penibilului, atît de frecvent cultivată în școala românească, iar în celelalte, în cele fericite, de plăcere. M-am angajat devreme și am muncit mult. Fără sîmbătă, duminică și numărat cîte ore pe zi. Îmi aduc aminte de o perioadă în care aveam cursuri dimineața, după care fugeam să-mi fac emisiunea, mă întorceam la seminarii și alergam înapoi la radio să mai bifez o rubrică în direct. Nu pot să spun că a fost cu entuziasm, a fost cu o reală stare de îndrăgostire față de ceea ce făceam, cu mintea în priză, cu pasiune care acum, din punctul în care sînt, mi se pare un pic ireală, un pic patetică și un pic de invidiat. Am rămas în țară. Cu capul plin de aer cald. Cred că atunci îi spuneam meritocrație, acum știu că exact asta era: aer cald. Am funcționat ani de-a rîndul ca o veritabilă fabrică de idei. Le-am împărțit în dreapta și-n stînga și nu m-am gîndit o clipă la patent. Că nu mi-a dat prin cap că oamenii fură de toate.
Cred că iluzia cea mai importantă pe care am pierdut-o este ideea că toate astea contează în vreun fel.
● Radu IACOBAN, regizor
Dacă ar fi să mă gîndesc la o definiție cît de cît personală a iluziei, aș zice că e o narațiune produsă de-o părticică a propriului creier care m-a ajutat să înțeleg sau să îmi traduc anumite experiențe de viață. Eram conștient de irealitatea acestor iluzii, dar preferam să rămîn cu ele, exact așa cum îți place să stai într-o zi de iarnă în duș sub jetul de apă fierbinte.
Poveștile din capul meu au fost mereu asemenea unor ițe încîlcite pline de senzații și stări avînd un personaj principal – de regulă, eu – care reușea cumva să le descîlcească și să le pună într-o ordine, să-i zicem, satisfăcătoare. Le-am iubit mereu și încerc acum să nu le pierd. Dacă aș face-o, toate poveștile pe care încerc să le imaginez în teatru și-ar pierde sensul.
Anul trecut însă, am realizat că una dintre ele s-a pierdut iremediabil. Cînd eram mic credeam cu tărie că, oricît de rău s-ar simți un om pe care-l iubesc, dacă mă rog la Doamne-Doamne, omul se va face imediat bine. O rugăciune, un „Te rog eu, frumos” și gata. Totul s-a rezolvat.
În ultima seară cînd am vorbit cu bunica mea, imediat după ce conversația noastră s-a terminat, am apelat la superputerea asta, convins fiind că a doua zi îi voi auzi din nou vocea.
Nu a mers, dar nu-mi pare rău că în momentele alea am crezut în ea.
● Florin LĂZĂRESCU, scriitor
După ce m-am îndopat cu Dumas, Féval și Zévaco, m-am hotărât „pe bune” ce vreau să fiu restul vieții: „mușchetar”. Și mi-a fost tare greu să mă dezvolt în această direcție, avînd în vedere că asta se întîmpla într-un sat unde încă mai dădea lupul la oi. Am răspîndit vestea între tovarășii de joacă, le-am povestit una-alta, le-am împărțit și cărți. Cu cărțile nu prea a mers. Doar Tudurel – Dumnezeu să-l ierte, a căzut cu tractorul într-o rîpă și a murit cu doi ani în urmă – a citit una și-a zis și el că merge mai departe pe mîna poveștilor mele. La primele întruniri au venit ceva amețiți cu săbii din beldie, dar au renunțat repede. Ceream cam multe: punctualitate, etică și disciplină de fier. Un timp am rămas în cărți doar eu și Tudurel, pînă l-am pocnit din greșeală peste mînă și mi-a zis bocind că se lasă definitiv de „mușchetărie”. M-am antrenat eu și singur, nu-i vorbă, dar într-o bună zi mi-am dat seama că n-am să fiu niciodată „mușchetar”. Pentru că așa-i cînd „n-ai cu cine”.
anchetă realizată de Ana Maria SANDU
