După douăzeci de ani

Două decenii la catedră nu m-au lămurit pe deplin ce este cu meseria asta. Dacă e o preocupare vocaţională sau mai degrabă una de funcţionar, cum şi în ce feluri contează munca mea pe termen lung sau care ar trebui să fie vocabularul pe care să îl adopt: cel al birocratului, cel al artistului, cel al formării interiorităţii sau cel al competenţelor socio-profesionale. Nu ştiu prea bine nici cum sînt „elevii”. Cum mai sînt elevii din ziua de azi, dom’ profesor, mă mai întreabă cîte un june aplecat sub povara celor cinci sau şase ani care au trecut de cînd a terminat şcoala. Nu ştiu niciodată ce să le răspund celor care mă interpelează astfel, mă strecor printre cîteva banalităţi şi fraze comune. Same old, same old, eu tot aici, nimic special, dar voi? Eu, acelaşi, profesorul de vocaţie, profesorul cu premii şi multă dragoste de la elevii lui (mai rar de la colegi, deşi nu mă plîng). Cînd privesc în urmă, la cel care eram acum douăzeci de ani, văd o ectoplasmă pe care mi-e greu să o numesc „eu”. Un necunoscut fără chip, ale cărui idei şi convingeri mă amuză, ale cărui entuziasme îmi par acum un kitsch. Nu ştiu să vorbesc despre acest necunoscut şi nici cu acest necunoscut. Între mine şi el doar rotocoale de abur. Între mine şi el o funie cu noduri, cum foloseau incaşii, care le numeau quippu, alcătuind o veritabilă sintaxă a nostalgiei. Ţin strîns în pumn primul nod şi în minte mi se conturează, ca într-o halucinaţie, imaginea mea la începuturi. Profesorul tînăr predîndu-se (în toate sensurile termenului) tinerilor, cu instincte şi apetit de lup, mîrîind laolaltă cu ei, hăulind în jurul chitării laolaltă cu ei, orb şi surd la tot ceea ce îi contestă, încă discret şi inaudibil, certitudinile. Profesorul care îmi purta numele face tot ce poate ca să nu uite că a ajuns – nici el nu ştie foarte bine cum – de cealaltă parte a catedrei, face efortul de a nu fi cu totul unul dintre ei tocmai pentru că încă este atît de deplin unul dintre ei. Ascultă aceleaşi muzici, vede aceleaşi filme, e atît de firească indolenţa dulce şi fermă cu care liceenii stau în fund pe podelele de ciment ale parcurilor, lălăind Pink Floyd sau ceva din foarte tînăra (pe atunci) trupă Vama Veche. „Ce cool e Chirilă, domnu’”. E cool, toţi sîntem, viaţa e cool. Sîntem lupi şi lupoaice. Nu avem nevoie de argumentaţii ca să ştim. Sînt lăudat că mă înţeleg cu ei. Nu văd cum n-aş putea s-o fac, ne balansăm, ca într-un hamac, într-o plasă de lucruri comune, gusturi, muzici, cărţi, memorie împărtăşită, avem acelaşi argou, spunem aceleaşi bancuri. Liceul e lumea noastră, scăldată în aurul alb pe care inima tînără îl varsă peste lume. Ruina acestei lumi a început cu o fisură în acest perete alb, fisură prin care intră, discret şi insesizabil la început, nuanţa mierie a nostalgiei.

Al doilea nod. Au trecut cam şase-şapte ani. Vîrsta primelor inadvertenţe, vîrsta primelor îndoieli. Nu vorbesc, desigur, de îndoiala aceea superficială şi inutilă precum semnătura unui îndrăgostit pe scoarţa unui copac, îndoiala aceea care e doar o volută cochetă a certitudinii. Vorbesc despre prima clătinare adevărată, adîncă, primul contact al nervului de la baza cariei cu vîntul rece al realităţii. Pentru prima dată, în momente fulgurante şi intense, sînt cu adevărat altul decît elevii mei, sînt cu un vîrf de deget pe solul altei ţări, lîngă vatra altui trib. O scurtă enervare, un infinitezimal gînd care e mai mult o gîlmă de frustrare şi venin. O dîră de oboseală, un improbabil ton de gri în lumina lumii. Sînt încă întreg şi sănătos, gîndirea mea şiroieşte de pozitivitate, trosnetul vertebrelor e încă inaudibil, uzura e încă o adiere. În şcoală sînt multe lucruri care nu se fac cum trebuie, multe obiceiuri proaste şi multe umbre ale răului discret şi banal care e inseparabil de ceea ce este. Prin fisurile coconului încep să întrezăresc nervurile vineţii ale realităţii. Preocupările elevilor încep să gliseze uşor pe lîngă ale mele, nu cît să caşte prăpăstii, nici cît să simţi altfel decît cu papilele anxietăţii aceste microfisuri care se vor lărgi în incredibile prăpăstii în doar cîţiva ani. Oare cum mă văd elevii? E o întreagă lume, o întreagă forfotă, oceane subterane de vitalitate, sexualitate, agresivitate pe care nu le vedem şi pe care ei nu ni le arată. Probabil aşa a fost mereu. Iubiri pure, dar şi sex tulbure, trandafiri şi ace de seringă, strîngeri de mînă furişe, dar şi lupte crîncene, cu pumni şi picioare. Din gelozie sau din frustrare. 

Al treilea nod. Dispar chitările de pe holurile liceului, tot mai puţini ştiu ce a fost Pink Floyd sau vibrează la folk-urile lui Andrieş. Lumea şcolii e plină de naraţiuni motivaţionale, justificative şi autojustificative, pe care noi, profesorii, ni le spunem. Aproape niciodată nu le spun elevii, aproape niciodată nu încep ei discuţia despre apropiere, prietenie, comunicare, colaborare. Primesc premiul Merito, cei de la Recorder fac un film despre mine, îmi spun „proful pe care îl poţi contrazice”. Mă bucur de fiecare dintre aceste momente, dar mă şi amuz, mă simt bine, dar şi străin în ficţiunea care se ţese în jurul meu, dar pe care, repet, nu o spun aproape niciodată copiii, cel puţin nu explicit şi direct. Probabil că n-am simţit niciodată mai limpede ca acum că nu poţi fi realmente niciodată integral unul de-al lor. Adolescenţii sînt altă specie. Un alt trib şi acela nu e tribul tău. Poţi fuma cu ei pe o bordură, poţi asculta muzicile lor, poţi glumi cu ei, le poţi alina durerile, dar intuitiv ştiu şi ei, ştii şi tu că sînteţi din lumi diferite. Oboseala a tot urcat în tine, e aceeaşi oboseală care te face să mergi tot mai rar la concerte rock, să îţi drămuieşti vitalitatea, să eviţi excesele. Mintea îţi devine tot mai moralistă, deşi nu vrei asta, deşi rezişti naraţiunii că o faci pentru ei şi binele lor. Lucrezi cu carnea în sărbătoare, ai încetat să fii lupul alfa, e mai multă viaţă şi mai mult adevăr în excesele lor decît în predicile tale justificate şi moarte. Se înţeleg din priviri, se rănesc şi se iubesc cu cruzime, trec rîuri de cancerigene prin celulele lor tinere, pocnind de sănătate, hieroglife ale imunităţii şi sensului.

Îi privesc cu o ambivalenţă afectivă pe care doar din comoditate o poţi numi dragoste. Cu toate astea, ştii că înotaţi împreună într-o mare, aceeaşi mare. Sînt elevi în Romȃnia. Iar eu sînt profesor în Romȃnia, cu deja cincisprezece ani de catedră. Pentru ei asta înseamnă ore întregi de şezut în bănci, înseamnă de multe ori anxietate şi neputinţă, complexe de dus o viaţă întreagă. Profesori care încearcă să le predea curiozitatea şi bucuria de a fi o fiinţă gînditoare fără a mai fi ei înşişi curioşi sau gînditori. Încet-încet, tot ceea ce e semnificativ pentru ei pare să se fi mutat în afara şcolii. Şi, cîteodată, cîte un om bun care, de dincolo de catedră, ştie să le vorbească în limbajul etern al emoţiilor şi firescului uman. Lui îi vor arăta uneori recunoştinţă pentru că răspund la bunătate şi pentru că instinctele îi înşală arareori. Tu îmbătrîneşti, devii tot mai conservator şi mai irascibil. Începi să vezi lucruri pe care înainte nu le vedeai. Dai la fel de mult, vibrezi încă, dar n-o mai faci cu naturaleţea şi superbia animalului sălbatic, ci cu conştiinţa costului, cu prudenţa calculului. Ţi-o spui în gînd, dar le-o spui şi lor uneori, uimit şi rănit de bătrînul pe care începi să-l descoperi în tine: eu mă străduiesc atît, iar voi… mulţi şi-ar dori să…, iar voi… Abia acum înţelegi cu totul cruzimea indelebilă a acestei lumi, frumuseţea ei covîrşitoare, doza ei de oroare şi de stranietate. Nu mai eşti lipit de ea ca albuşul de gălbenuş, respiri tot mai mult în afara acvariului, şi probabil că abia acum poţi începe s-o iubeşti cu adevărat omeneşte, complex, ambivalent, plin de dubii, dar şi de nesaţ vinovat. Te muţi tot mai mult în literatură, acolo găseşti complexitatea care e tot mai puţină în lumea şcolii. Nu ştii dacă aşa a fost şi înainte, dar devii mai receptiv, tot mai receptiv la durerea, alienarea şi suferinţa din lumea lor. Tot mai mulţi sînt singuri. Nu mai au părinţi aici, au părinţi cărora nu le pasă sau pe care nevoia i-a alungat din ţară. Adolescenţi plini de spaime şi de rău. Depresii şi sindroame de care ceilalţi nu vor să ştie. Adolescenţi crescuţi de alţi adolescenţi pe străzi, prin cluburi sau în Vamă. Sindrom borderline, depresie clinică, anxietate generalizată, sindrom bipolar. Le înveţi pe toate. Înveţi neputinţa adulţilor, înveţi pauperitatea exasperantă a statului romȃn. Înţelegi că nu poţi fi psihiatrul lor, încerci să le răspunzi cu empatia care te costă şi te destramă din ce în ce mai mult. Treci prin training-uri  antibullying, citeşti, te informezi şi te amuzi de naivitatea că poţi rezolva totul cu o comisie. Formaţia filosofică te-a făcut să vezi pînă în depărtările la care nici un sistem public nu are acces, la tărîmul pustiit de unde vine violenţa asta diluată şi ubicuă, să vezi rănile din lumile lor pe unde curge acest fel de sînge. Din exasperare, le citeşti. Uneori ajungi la ei prin poezie. Cei mai mulţi nu citesc poezie, dar ceva din violenţa aceea pe care doar arta o poate media ajunge la ei. „Nu dau doi bani pe viaţa aurolacilor, nu dau doi bani pe viaţa mea... Doar un spaţiu în care să mă aud cum inspir şi expir. Atît.” „În ultimul timp nu te mai pot vedea decît pe holuri, la o ţigară, şi tu fumezi trei una după alta, şi pofta ta morbidă mă bucură. Cîndva vom face amîndoi cancer la plămîni şi-mi doresc să nimerim în acelaşi grup de suport.” Vezi în ochii lor puţină încîntare. Puţină oroare încîntată. Şi eşti încîntat la rîndul tău că ai trezit o reacţie semnificativă, reacţia unei fiinţe vii, a unei fiinţe capabile încă de curiozitate şi fior. 

N-ai crezut niciodată că există „elevii”. Că îi poţi închide într-o generalizare. De aproape douăzeci de ani te străduieşti să nu-i reduci la un număr. Să le ţii minte numele, să ştii cîte ceva despre fiecare, să ai un ton afectiv pentru fiecare. Nu ştii încă să răspunzi la întrebarea recurentă: cum mai sînt elevii din ziua de azi, domnule profesor? Dacă lumea postmodernă este caracterizată, aşa cum spun filosofii, de o fărîmiţare fără precedent, dacă este acest vertij caleidoscopic neîmpăcat, atunci vremea generalizărilor a trecut. Unii îţi par mai străini ca o planetă necolonizată. Ghemuiţi în eurile lor virtuale zburdînd pe TikTok, te privesc fără să te vadă. Nu sînt nici mici, nici verzi şi, totuşi, îţi dau impresia unor marţieni. Par indefiniţi, marcaţi de uşurătatea aceea a fiinţei despre care Kundera ne arăta că este insuportabilă. Încă nu ştii cum ai să îi apuci, cum îi vei ajuta să capete profunzime şi contur tridimensional. Dar există şi cei care, la diferenţă de cîteva decenii deja, par să vină din acelaşi timp cultural şi afectiv cu tine. Cu care poţi încă schimba impresii despre literatură, muzici, oameni. Oscilezi între senzaţia că nimeni nu mai are nevoie de tine şi impresia că trebuie să hrăneşti în ei o foame pe care încă nu o simt. Că ăsta e rostul tău magisterial şi unic. Şi că nu e unul trivial. Rămîi să meditezi în linişte.

Linişte.

La finalul anului şcolar e întotdeauna linişte. Atunci cînd elevii au plecat şi ştii că mulţi te vor uita sau te vor închide într-un cocon ficţional. Atunci cînd părinţii s-au extras discret din grupurile de WhatsApp cu clasa, de multe ori fără o vorbă de mulţumire. Atunci cînd rămîi să îţi pui întrebările esenţiale, să te întrebi despre (in)adecvarea ta, să încerci să înţelegi dacă încă înţelegi. 

E vară, o vară care nu mai apune. Zîmbeşti pentru că ştii că pînă la următorul clopoţel vei uita deznădejdea.

Doru Căstăian este profesor de filosofie și științe socio-umane, publicist, traducător.