După cum se ştie...

U n om informat este acela care ştie şi ţine minte pe ce lume trăieşte. Presupunînd că oamenii sînt la zi cu ceea ce se întîmplă în meseria lor, ştiu ce trebuie să facă pentru a nu încălca legea, ar trebui să facem un pas mai departe şi să vedem în ce măsură este satisfăcută cu ştiri adevărate curiozitatea lor în legătură cu evenimentele care nu-i privesc direct. "Cine deţine informaţia deţine puterea" a fost un adevăr bine însuşit de cenzura comunistă; au fost folosite toate mijloacele pentru a bloca accesul la sursele de cunoaştere, prin cenzură, prin bruiaj, prin interdicţia importului de cărţi şi reviste, prin omisiune mincinoasă şi prin minciună directă cu privire la realităţile din ţară şi de peste hotare. Cînd, în 1981, Jaruzelski a instituit legea marţială în Polonia, comunicatul singurei agenţii de presă (Agerpres) o anunţa aşa: "După cum se ştie, în urma evenimentelor din Polonia..." Or, oficial noi nu ştiam nimic, nici un ziar românesc nu relatase vreodată că în Polonia s-ar întîmpla ceva deosebit, cu atît mai puţin "evenimente". Această politică a creat, chiar şi la cei mai puţini sofisticaţi dintre cetăţeni, convingerea că tot ce spun oficialii nu-i adevărat, că lumea e plină de secrete şi planuri obscure, că adevărate sînt doar zvonurile, oricît de contradictorii sau aberante ar fi ele. "Nimic din ceea ce se vede nu-i adevărat" - a fost una din convingerile care a introdus primele suspiciuni cu privire la revoluţia română în direct şi, din păcate, participanţii la acel spectacol, cu jumătăţile lor de adevăruri şi tăcerile lor inoportune, n-au făcut decît să confirme aceste bănuieli. Pe acest fond s-a declanşat explozia de ziare, reviste, magazine, posturi de radio, de "analişti" care nu analizează ce se vede, ci ceea ce bănuiesc ei, şi toate acestea la un loc au contribuit la combinaţia aiuritoare dintre maxima credulitate şi suspiciunea extremă. Şi dacă e atît de complicat să afli ce se întîmplă într-adevăr sub ochii tăi, ce pretenţii mai au cei care vor să-ţi spună ceva despre comunism, despre Holocaust sau despre Vlad Ţepeş? Confuzia prezentului contaminează trecutul şi începe să fie preferabil să nu ştii nimic decît să ştii prostii. Cred că acesta e unul din motivele care explică de ce implicarea cetăţenilor în rezolvarea problemelor lor e atît de slabă: dialogul real, dintr-o societate care se vrea democratică, e blocat de frica de manipulare, de teama că aderi la o organizaţie cu un program de ajutorare a orfanilor, dar, de fapt, acolo se spală banii nu ştiu cărui magnat politico-economic. Cetăţenii României nu se simt conectaţi la problemele lumii din care, de altfel, vor să facă parte. Aşa cum le este servită, informaţia nu face decît să confirme ambele sensuri ale excepţionalismului românesc: fie "mai rău ca la noi la nimeni", fie "noi sîntem cei mai buni şi invidia celorlalţi nu ne lasă să ne arătăm personalităţile şi calităţile". Străinii sînt suspecţi din principiu, interesele lor nu coincid niciodată cu interesele noastre. Dacă vrei să contrazici aceste locuri comune ale gîndirii, prin informaţiile deţinute, eşti privit fie ca un naiv, fie ca un vîndut. Ca pe vremea comunismului, nu e semnificativă informaţia, importantă e atitudinea. O politică raţională de popularizare a informaţiei ar putea, încet-încet, să facă loc unei categorii de oameni care ştiu pe ce lume trăiesc. Într-o lume unde aflăm că lui Ossama bin Laden nu-i place să fie pupat pe obraz, că Ram Bomjan, un adolescent nepalez, se crede reîncarnarea lui Buddha şi posteşte zece luni, că un cosmonaut rus va lansa de la bordul unei nave spaţiale o minge de golf şi va deţine astfel recordul celui mai lung drive din istoria acestui sport, că un cocoş din Kirghizia, înainte de a fi tăiat, a slobozit un "Allah! Allah!", ceea ce i-a salvat viaţa, că în China a fost înfiinţată prima bancă unde pot fi conservate mirosurile umane, că de fapt Miloşevici nu e înmormîntat la Pozarevac, ci la Moscova, unde în fiecare noapte spiritul lui discută cu o ţărancă bătrînă şi un internaut ar vrea să-i cumpere cadavrul contra sumei de 25 de miliarde de dolari. (Nici pentru Lenin, nici pentru Tito nu s-au oferit asemenea sume...) Oare ştiind toate acestea eşti informat? (M. B.) argument