După ce au fost şefi de stat

De la 16 mai, cînd în Franţa puterea a fost transferată noului preşedinte Nicolas Sarkozy, pentru Jacques Chirac, care a petrecut 12 ani la Palatul Elysée, a început o viaţă nouă, pe care şi-o doreşte activă, în cadrul "Fundaţiei pentru dezvoltare durabilă şi dialog între culturi", pe care o va lansa la toamnă. Într-o democraţie, pierderea puterii nu înseamnă dispariţia din viaţa publică. După terminarea mandatului, foştii şefi de stat s-au afirmat în activităţi politice sau caritative, uneori n-au refuzat nici gloria dată de activitatea literară. În Franţa, Valéry Giscard d’Estaing, ales preşedinte în 1974, avea 55 de ani cînd a fost învins de François Mitterrand în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale din 1981. Giscard a revenit repede la viaţa politică ca deputat european, apoi ca deputat în Adunarea naţională şi preşedinte al Consiliului regional din Auvergne. În 2002, el a prezidat Convenţia privind viitorul Europei, însărcinată să elaboreze proiectul Tratatului constituţional european. Charles de Gaulle, preşedinte între 1958 şi 1969, avea 78 de ani cînd a demisionat din această funcţie. El s-a retras din viaţa publică la Colombey-les-deux Eglises, unde a scris Memoriile speranţei. A încetat din viaţă în 1970. La capătul celor două septenate ale sale, în 1995, François Mitterrand era deja grav bolnav. El a redactat Memorii întrerupte şi Despre Germania, despre Franţa. A murit la 79 de ani, în ianuarie 1996. În Statele Unite, Jimmy Carter, preşedinte între 1987 şi 1981, a fost distins cu Premiul Nobel pentru pace în 2002 pentru acţiunea sa în fruntea Centrului Carter, o organizaţie neguvernamentală ce acţiona pentru soluţionarea conflictelor şi ajutorul pentru dezvoltare. Ca şi alţi predecesori ai săi, Bill Clinton, şeful Casei Albe între 1993 şi 2001, îşi utilizează experienţa şi popularitatea pentru a ţine conferinţe generos retribuite, de altfel, în diverse colţuri ale lumii. După tsunami-ul din Asia din 2004, el a fost numit emisar special al Naţiunilor Unite pentru ajutorul umanitar acordat ţărilor devastate. Din 2003, Fundaţia Clinton participă la lupta împotriva epidemiei de SIDA în ţările în curs de dezvoltare. În 2005, Bill Clinton a lansat o reuniune anuală a şefilor de stat şi industriaşilor care adună fonduri pentru combaterea sărăciei, a schimbărilor climatice şi a conflictelor religioase. Mai aproape de noi, în Europa, Mary Robinson, preşedinta Irlandei între 1990 şi 1997, a fost numită, chiar în anul în care şi-a încheiat mandatul, înalt comisar al Naţiunilor Unite pentru drepturile omului, iar Martti Ahtisaari, preşedintele Finlandei între 1994 şi 2000, a fost desemnat în 2005 emisar special al Naţiunilor Unite pentru Kosovo. Fostul lider sovietic din perioada 1985-1991, Mihail Gorbaciov, ţine şi el numeroase conferinţe, scrie şi militează împotriva utilizării masive a energiei nucleare, dar şi împotriva a ceea ce el numeşte "hegemonia americană". Fostul preşedinte sud-african dintre 1994 şi 1999, Nelson Mandela, a fost numit la expirarea mandatului său, cînd avea 80 de ani, mediator pentru Burundi, rămînînd în acelaşi timp angajat în lupta pentru combaterea maladiei SIDA, care face ravagii în ţara sa şi în Africa, în general. Kenneth Kaunda, preşedintele Tanzaniei între 1964 şi 1991, a devenit în 2005 mediatorul Uniunii Africane în Togo. Abdou Diouf, preşedintele Senegalului din 1981 pînă în 2000, cînd a fost învins în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, este din 2002 secretarul general al Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei. (fragment dintr-un articol difuzat de secţia română a RFI, după victoria în alegeri a lui Nicolas Sarkozy)