Du jugement et de la vertu: Alexandru Paleologu, aşa cum l-am cunoscut

Această evocare este continuarea firească a celei pe care am scris o acum mai bine de un an, la invitaţia revistei Dilema veche, spre amintirea lui Sergiu Al-George. Pe Alexandru Paleologu şi Sergiu Al-George i-am socotit – nu numai eu – complementari şi inseparabili, cu toate că amîndoi au fost înconjuraţi de mulţi alţi prieteni. Rareori destinul împleteşte atît de coerent temperamente şi inteligenţe atît de diferite. A vorbi despre Al. Paleologu îmi pare azi o misiune mult mai dificilă, cîtă vreme acest om dăruit cu atîtea daruri s-a aflat cîteva decenii bune în lumina reflectoarelor, adulat de tineri şi mai puţin tineri, predat în şcoli, contestat, înălţat, coborît cu nefirească grabă de pe un soclu pe care nu el singur se aşezase. Şi care şi-a dezvăluit cu generozitate, în nenumărate prilejuri, desigur nu intimitatea, ci alcătuirea intelectuală şi morală.

Ar putea scrie cineva astăzi despre Alexandru Paleologu fără a pomeni, din trei în trei rînduri, cuvinte precum „paradox“, „bun-simţ“ ori „aristocrat“? Ori „rafinament“, „maestru al cozeriei“, „farmecul interbelicului“? Probabil că nu. De aceea le pomenesc de la început, pentru ca, ocolind poncifele adunate pe seama lui, dezbărată de ele, să încerc a spune cîte ceva dintre cele mai greu de numit, cum sînt toate cele care intră în alcătuirea noastră spirituală în prima parte a vieţii.

Felul în care l-am cunoscut din copilărie, în grupul de prieteni ai tatălui meu, alături de Sergiu Al-George, Theodor Enescu, Nae Rădulescu, uneori Nicolae Steinhardt, Paul Miron şi Petrică Vasilescu, în armonia petrecerilor de sărbători ori a vacanţelor în 2 Mai-ul anilor 70’-80’, ori a festinurilor de la Ciocăneşti, satul de pe Dunăre în care tatăl meu a fost medic, ar putea să însemne, nădăjduiesc, ceva, pentru generaţiile mai noi.

Dacă în spiritul lui Sergiu Al-George se împăcau deplin creştinismul în varianta răsăriteană şi India, Paleologu era maestru în a aduce laolaltă subţirimea franceză şi abisalul rusesc. Nu concepea Europa decît în varianta completă, întinsă de la insulele din Atlantic pînă la Urali cel puţin, pentru că el credea cu tărie în vocaţia europeană a Rusiei. Pot spune că m-a uimit, în anii tîrzii ai vieții sale, încrederea încă neştirbită, în pofida unor repetate semnale îngrijorătoare şi dezamăgitoare, în Rusia cea Bună, care ar fi fost gata de a-şi dezvălui comorile duhului său dintr-o clipă într-alta. Nădăjduim mulţi dintre noi asta, dar minunea aşteptată pare încă departe de a se înfăptui. Montaigne şi Tolstoi îi erau la fel de apropiaţi. Da, Tolstoi înaintea lui Dostoievski şi Pierre Bezuhov înaintea prinţului Andrei, spre dezamăgirea adolescentei care eram şi a mai tuturor adolescentelor romanţioase, presupun.

Din înclinaţiile stîngiste ale tinereţii, cunoscute şi recunoscute, nu mai rămăsese, la vremea la care l-am putut urmări eu, strict nimic, sau aproape nimic (dacă nu cumva atracţia pentru generozitatea năucă a unui Pierre Bezuhov şi o îngăduinţă uneori greu de pătruns pentru atipici ar fi putut trece încă drept „stîngiste“). L-am perceput constant ca pe un conservator cu o aparenţă liberală, incapabil, desigur, de un partizanat orb, dar de o delicioasă incorectitudine politică.

Spre deosebire de Al-George, care îi supunea pe copiii şi adolescenţii din preajmă-i la varii, intimidante exerciţii maieutice, Al. Paleologu nu părea preocupat de didactică. În nici un caz nu dădea lecţii minţilor necoapte, cu atît mai puţin avea intenţia de a moraliza. Pentru un tînăr în formare se dovedea părintele cel mai liberal, după cum mărturisesc, în mod repetat, Ilinca şi Toader. Ca să creşti lîngă el, n-aveai decît să-l asculţi, să-l asculţi şi iar să-l asculţi vorbind cu prietenii lui. Ceea ce numai greu nu era. Nici cîntecul Sirenelor n-ar fi avut mai multă putere de seducţie pentru o ureche atentă, cît de cît, la foşnetul lumii, în stare să distingă, în perfecţiunea melodică a discursului său, substanţa eternei frumuseţi. Felul lui de a rosti impecabil cuvintele limbii române, cu tuşa francofoniei pe care nazalizarea şi graseierea le adăugau tonalităţii baritonale a glasului său, cu inflexiunile moldave prin care îi alinta pe cei ai casei, frazarea inteligentă, variaţia expresivă a ritmului, rîsul dezlănţuit în hohote limpezi – toate acestea alcătuiau o simfonie irezistibilă.

Se spune că, din făptura celor duşi, glasul se uită cel dintîi. Puţin probabil să uit, pînă la apa Lethei, glasul lui „nenea Alecu“. Să alăturăm acestui portret sonor contururile ferme ale chipului său bizantin, pe care nu l-am perceput dintotdeauna ca frumos, dar a cărui expresivitate monumentală era imposibil de ignorat, ca să înţelegem că acest personaj care domina maiestuos grupul prietenilor părinţilor mei exercita asupra noastră o vrajă de nimic sfîșiată. Umorul său – enorm, care nu-l scutea de trecătoare dispoziţii năzuroase – îi contagia pe toţi, îi euforiza pentru o lungă vreme. Duhul lui Caragiale nu-şi va fi găsit un mai potrivit trup pentru a se reîncarna.

În măsura în care unitatea lăuntrică a lui Sergiu Al-George mă trimitea, cu fervoare şi elan de săgeată, către empireul ideilor şi al trăirilor pure, intransigenţa adolescenţei se rătăcea zbătîndu-se în hăţişul complicaţiilor de caracter şi învăţătură ale lui Al. Paleologu, fără de voia lui smintitor. Însă odată depăşite ceţurile vîrstei incerte, n-am mai privit niciodată altfel decît cu mare interes pe cei complicaţi, cu toate că a lor este calea cea întortocheată, pîndită de multe primejdii.

Mă buimăcea, la vremea aceea, amestecul de hedonism epicureu şi creştinism, care depăşea puterea de înţelegere a puritanei care eram. Încă nu descoperisem taina prin care preţuirea materiei se poate asocia cu simţul divinului, încă nu citisem propoziţia pe care Aristotel i-o atribuia materialistului Thales: „Totul este plin de zei“, încă nu descoperisem nobleţea concepţiei despre divin a lui Epicur însuşi, demnitatea mai mult decît stoică a morţii acelui Petronius tacitean şi nu pătrunsesem încă mai adînc sensul aplecării Dumnezeului creştin asupra firii. L-am văzut, ce-i drept, pe Alexandru Paleologu, în anii lui din urmă, dar şi mai devreme, chinuit de întrebarea la care o lungă tradiţie de reflecţie creştină nu dă un răspuns prea încurajator: cîştigarea bunătăţilor cereşti, starea de dincolo a celui mîntuit înseamnă oare ştergerea cu totul a iubirilor lui pămînteşti şi a legăturilor pe care trupul le creează? Dacă-i pe aşa, atunci merită să cîştigi fericirea cea veşnică?

În timp, am văzut graţie lui „pe viu“ ce înseamnă geniul augustei „căi de mijloc“, în care clasicii descoperiseră cheia existenţei hărăzite muritorilor şi pe care cei foarte tineri o confundă uşor cu mediocritatea ori cu o formă de comoditate morală ori cu lipsa chemării către absolut. Horaţianul modus in rebus l-am primit convertit în „bunul-simţ“ al lui nenea Alecu, cernut în sentenţele lui a căror duritate graţioasă îi va fi exasperat pe pozitiviştii, „toleranţii“, feminiştii şi, în general, pe toţi încuiaţii de ieri, de azi şi de oricînd.

Ambiţioşilor şi consecvenţilor, chiar bine intenţionaţi, vînătorilor de glorie deşartă, dar şi celor robiţi de himera voinţei atotbiruitoare, a mult-lăudatei perseverenţe, le va fi tăiat avîntul şi asiduitatea conştiincioasă prin recomandarea stranie: „Să nu-ţi doreşti ceva cu tot dinadinsul“.

Din specia celor care „aud cum iarba creşte“ făcînd el parte, înţelegea prea bine că numai prostul nu se schimbă, numai nebunul e perfect consecvent. Normalitatea nu e nici pe departe coerentă, cum îşi închipuie păstrătorii neabătuţi ai „nobilelor idealuri“ ale tinereţii. Celor neputincioşi în a recunoaşte sămînţa binelui dincolo de litera Legii şi de logica netrecută prin foc a credinţei le opunea un skandalon mult mai enigmatic: „Teoretic, omul fără Dumnezeu n-ar trebui să fie moral. Şi totuşi, realitatea ne arată că este posibil să fie“. De la el, adînc-cunoscătorul inteligenţei şi al prostiei în toate stările şi sub toate măştile lor înşelătoare, am înţeles o dată pentru totdeauna de ce un încuiat e mult mai primejdios decît un prost.

Cu greu m-aş încumeta să deschid capitolul vast al percepţiei femeii şi feminităţii, despre care Al. Paleologu a spus, cred, cel mai mult în cultura română. Rămîne în seama istoricilor şi teoreticienilor literaturii noastre această temă generoasă. Ajunge pentru dimensiunile prezentei evocări să amintesc că martorul fraged al conversaţiilor lui amicale avea norocul de a scăpa, ascultîndu-l, de aberaţiile revărsate pe seama eternului feminin în istoria mai veche, dar mai cu seamă în cea mai nouă a problematicii de gen. Cîntăreţul fervent al femeii te elibera de chinuitoarea nesiguranţă cu privire la (in)egalitatea dintre sexe citîndu-ţi vorba unui franţuz luminat pe care-l audiase în tinereţe la Sorbona: „Femeia nu este inferioară bărbatului, nu este nici superioară, şi cu atît mai puţin nu-i este egală“. Le privea cu o jale nespusă pe bietele aspirante la o condiţie presupus superioară care refuză să îşi asume privilegiul feminităţii, pe cele care se doresc mai degrabă „doamne“ decît femei, pe militantele sub steagurile unor cauze bezmetice. (Mai cu seamă o anume „tanti Nicuţa“, mătuşă cu apucături de sufragetă a soţiei unui bun prieten, care îşi învăţa discipolele să spună apăsat „NU!“, îi inspira tirade lungi şi necruţătoare.) L a fericit Dumnezeu cu o soţie care întruchipa cu asupra de măsură idealul său de feminitate. Se întîmplă rar.

Nu-i de mirare că omul acesta înzestrat cu umor cît pentru o întreagă naţiune a fost cel dintîi care mi-a atras luarea-aminte asupra semioticii dificile a rîsului, stîrnindu-mă spre a cerceta nivelul de inteligenţă al cuiva după felul în care rîde. Dispreţul moderat faţă de orice fasoane tehniciste, neîncrederea în orice alt fel de progres în afară de acela spiritual („Progres… mare progres, n avem ce zice… dar şi lichele multe…!“ era unul dintre citatele favorite din Caragiale) aveau să se unească, după ’89, cu stupoarea uşor amuzată în faţa apetenţei noii mitocănimi pentru dezmăţul tehnologic. A fost cu greu înduplecat de familie să accepte utilitatea unui telefon celular, însă aprecia ca pe un semn de firească bună-creştere stîngăcia în mînuirea banalului aparat.

Arbiter elegantiarum şi om de lume prin vocaţie şi definiţie, îl nemulţumeau gesturile snoabe, comise de dragul celorlalţi, al modei, al aflatului-în-treabă, al integrării neproblematice în turmă. Era un om umblat, văzuse locurile importante ale Europei, îşi făcuse de timpuriu educaţia estetică în mari muzee, părea să fi trăit, într-o altă viaţă, la Paris, ceea ce nu-l împiedica să fie un doimaiot şi un vamaiot convins. Dar îl lăsa rece ne-astîm-părul pur turistic, părăsirea fără rost a vetrei. Acestora le opunea sedentarismul ancestral, oblomovian, al boierului răsăritean căruia propria moşie îi oferă orizontul necesar şi suficient, căinîndu-se ursuz-anacronic, asemenea unui jupîn din vremea în care începuse să se răspîndească şi la noi moda mersului la băi: „Nu-nţeleg prostescul obicei de a-şi lăsa omul binele de acasă şi de a se strîmtora pe scump prin străini…“ (citez din memorie). În vilegiaturile mai puţin inspirate ale familiei mele, repetam în neştire, apăsînd fiecare cuvînt, această mantră a turistului pe drept pedepsit.

Moştenirea spirituală cea mai valoroasă, dar şi cel mai dificil de primit în tinereţe, cînd eşti înclinat să-ţi categoriseşti semenii după etichete şi afilieri, a venit prin chemarea repetată, adresată prietenilor săi, de a nu judeca, orice ar fi, înainte de a se uita cu atenţie la om. M-am uitat cu atenţie, cu toată atenţia, la el şi mi-a fost cu neputinţă să nu cred în onestitatea şi adîncimea acestui îndemn (creştinesc, de alt-minteri). Drept pentru care, de buna lui credinţă şi de înaltele-i standarde morale nu m-am putut îndoi nici înainte şi nici după pragul istoric din ’89. Şi nici de autenticitatea cultului prieteniei, în care s a întîlnit atît de deplin cu -Al George, cu Nicu Steinhardt, cu tatăl meu, cu atîţia alţii. L-am crezut cu atît mai mult după spovedania publică de care a fost aproape singurul în stare, în primii ani de după Revoluţie. L-am crezut din ce în ce mai lesne, către sfîrşitul vieţii lui, pe măsură ce a devenit tot mai cald, mai tandru, mai fragil, mai sentimental, mai plin de dulceaţa apusului şi din ce în ce mai mult-iubitor de prieteni. 

Ioana Munteanu, doctor în filologie clasică, este lector la Facultatea de Litere a Universității din București.