Drumurile noastre toate
La finalul unei săptămîni de mers cu mașina prin țară, simt nevoia unor concluzii scrise. Pe 22 martie, am ajuns la Crucea, în județul Suceava, la mina de uraniu, ca să discut cu minerii aflați în grevă. Am condus peste 1.000 de kilometri într-o singură zi, dus-întors. Pe 26, ne-am vaccinat la Baraolt, aproape de Brașov. A condus partenerul meu, tot așa, dus-întors în aceeași zi, cam 550 de kilometri. Ce te izbește? Tabloul dezolant al unei societăți în disoluție, în faliment nu doar moral, cît chiar în sensul cel mai propriu al cuvîntului, o țară în plin proces de degradare și colaps economic.
În primul rînd, nu poți să nu constați că azi, la fel ca acum zece ani, la fel ca acum douăzeci de ani, conducem pe fix aceleași drumuri. Dacă e să ne raportăm la „greaua moștenire comunistă” ca la un fel de T zero, totalul infrastructurii auto de azi, după 31 de ani de capitalism, e cu probabil 10% mai dezvoltată, deși mă tem că e o aproximare optimistă, iar cea feroviară cred că e cu multiple unități de măsură mai subdezvoltată. Practic, ce aveam în ʼ89, aia e și acum, doar că mai bubuit, mai peticit și mai spart.
Ce diferă în 2021 față de anii cînd această infrastructură a fost construită este că dacă atunci pe ea circulau cătinel Dacii 1310 și mașini de transport marfă, acum pe aceleași drumuri aleargă mii de cai înaripați, conduși de maniaci – mașini străine care, deși superbe și lucitoare, nu au fost prevăzute din fabrică cu frîne. Altfel, care ar fi motivul pentru care nu pot merge decît cu peste 100 km/oră, inclusiv în localități?
La un drum de 500 de kilometri, maximum 80 sînt autostradă, restul sînt drumuri naționale și drumuri județene, DiJeis cum le zice vocea GPS-ului. Prin drum județean uneori se poate înțelege ceva ca o alee șerpuitoare prin cîmp, plină de gropi și găuri, ciuruită ca după un război (ce nu a avut loc), alteori un drum bun, cu asfalt negru nou-nouț, dar îngust – dacă treci concomitent cu un TIR din sens opus, riști să zbori în decor. Cu toate acestea, șoferii insistă să meargă și pe aceste drumușoare exact ca în localități, ca la curse, într-o nebunească încercare de a compensa lipsa autostrăzilor.
Pe marginea drumurilor sînt copii venind de la școală. Copii mititei neînsoțiți, expuși cu trupurile lor fragile în fața bolizilor care circulă prin localități. Copii, bătrîni, femei, animale, adolescenți. Trotuare nu există. Sau există doar în comunele mai răsărite și nu încap doi oameni la braț pe ele, așa-s de înguste. În Moldova, unde nu există și gata, oamenii merg pe carosabil. Se tîrăsc din punctul a în punctul b fără autobuze, fără metode de a ajunge altfel decît pe jos. Un pas greșit, un ghiont în joacă între copii, o hîrjoneală, o dezechilibrare pot fi fatale. Copilul trimis întreg la școală se poate întoarce mai puțin întreg sau deloc.
Oamenii care au nevoie să facă naveta între localități au la dispoziție autobuze care circulă din trei în trei ore sau, după caz, nici un autobuz – le rămîne oricum autostopul. Astfel, marginile localităților sînt populate de bătrîni, tineri și tinere, mame cu copii, pensionari, toți la mila posesorilor de autoturisme care îi pot lua și duce unde au nevoie sau în orice alt loc. Nimic nu s-a schimbat de la moartea celor două tinere din Caracal. Nimic. În România „profundă” nu este loc pentru România normală și nici pentru România educată, orice pot însemna cele două cînd ne deplasăm cu autostopul. Copiii României merg la școală pe jos pe lîngă drumul pe care merg șmecherii României cu 100 de kilometri la oră, în mașini luxoase cumpărate second hand din Germania.
Și apropo de second hand... acum orașele României sînt închise din cauza pandemiei. Dar ce mai era de închis? Prin țară, de ani de zile, nu mai erau decît magazine second hand, prăvălii de amanet și dughene de jocuri de noroc, foarte rar o vulcanizare sau un service; în localitățile mai mari, bănci și farmacii, cele din urmă rezistă și prosperă. Înainte de 2020, mai erau pensiunile și restaurantele. Acum au dispărut. Mergi sute de kilometri și nu ai unde să tragi ca să mănînci ceva sau să îți dezmorțești picioarele. S-au închis, nu temporar, ci definitiv. Peste tot apar anunțuri „de închiriat”, dar starea deplorabilă a spațiilor și a localităților nu îmbie pe nimeni la a închiria ceva.
Lucrări de primăvară? Da, am văzut – și ce lucrări! Se manifestă prin amputarea totală a copacilor. Sute de copaci de pe marginea drumurilor sînt „toaletați” pînă la tulpină, indiferent de soi. Muncitori zeloși taie coroana copacului cu totul. Așa e la noi...
Tot la noi, tot la capitolul mediu, în călătorie poți vedea „road kills”, un nume fancy pentru cadavrele de animale făcute chisăliță pe șosele. Se întind în localități și în afară, într-o înșiruire morbidă a lipsei de milă, empatie și infrastructură. Astfel vezi vulpi, cîini, pisici, șobolani, iepuri și cîte alte animale cu mațele pe asfalt, peste care trec noi și noi anvelope pînă cînd dispar în mod natural... cadavrele, animalele.
Ce ne rămîne în urma acestui tablou dezolant și grotesc al unei societăți falimentare? Ne rămîne lipsa respectului față de reguli, fie ele reguli absurde sau reguli bune, necesare. În vria discursului public împotriva statului – care, apropo, acum se mută și împotriva sindicatelor – s-a omis faptul că, în momentul în care „demolezi” statul, distrugi însăși esența contractului social – acea chestie invizibilă care mă asigură pe mine că eu pot merge pe stradă și tu poți merge pe stradă și fiecare dintre noi vom respecta același set de reguli care ne păzesc pe mine de tine și pe tine de mine.
În aceste două călătorii am văzut nouă depășiri pe linie continuă dintre care două dublări și una pe un pod (!?), un camion lung cît trei a depășit pe linie continuă, pe pod, alte două camioane care circulau regulamentar.
Și poate că această grotescă înșiruire nu ar fi fost completă fără puțin sexism. Cînd am condus eu, am fost hărțuită de mai mulți șoferi, probabil și pentru că sînt femeie. Conduc de ani buni și respect regulile din principiu. Nu trec linia continuă, merg în localitate doar cu cît scrie pe indicator, chiar și noaptea. Ce mă sperie e că a devenit atît de recurentă încălcarea regulilor, încît deplasarea în localitate cu viteza maximă admisă te transformă într-un soi de nebună care încurcă circulația auto. Modele de hărțuire? Mers în spatele mașinii cu faza lungă aprinsă, accelerare intensă a TIR-ului cînd femeia (blondă, da, sînt!) se angajează în depășire, permanenta încercare de forțare a unei depășiri pe serpentine la o distanță care mă obligă să accelerez – deși aceasta din urmă i s-a aplicat în mod egal ca tratament și partenerului meu.
Neregula a devenit regulă (și cutumă), iar acest fapt ar trebui să ne sperie pe toți, pentru că nu văd să avem prea curînd nici infrastructura auto și nici redresarea celei feroviare, astfel încît să poți avea alternativa trenului. Agresivitatea în trafic e din ce în ce mai mare. Nerăbdarea din ce în ce mai acută. Grija și empatia s-au demodat. Soluții? Nu am. Dar ce știu e că, dacă continuăm în acest ritm, bine nu va fi. Iar schimbarea ar trebui să vină atît la un nivel sistemic, cît și la unul intim, personal și uman, cu un ochi către interior și unul larg deschis către provincie, periferii și tot ceea ce astăzi considerăm marginal atunci cînd ne punem în centru pe noi.
Nona Șerbănescu este artist plastic și manager de proiecte culturale.
Foto: wikimedia commons
