Drumul şi apa comunităţii - interviu cu Mihaela PETER, director adjunct FRDS -

Putem spune că avem ca misiune reducerea sărăciei, diminuarea decalajelor între zone şi creşterea capacităţii comunităţilor de a se implica în acţiuni de interes general şi de a genera în continuare proiecte de dezvoltare. Avem fonduri de la Guvern sau de la alţi finanţatori. În proictele mari însă, am primit de la Banca Mondială şi de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei sume de bani pe care să le distribuim pe bază de competiţie către comunităţi. Ţinta noastră au fost în general zonele în care nu exista experienţă şi iniţiativă, iar lumea aştepta totul de la primar. Cui vă adresaţi în aceste locuri? Unor cetăţeni interesaţi care trebuia să formeze un grup de iniţiativă de zece oameni, să se înregistreze oficial la primărie şi să întocmească un proiect pentru noi. Ei se gîndeau, de obicei, la un drum sau la alimentare cu apă. Unii au dorit să aibă cămine comunitare sau proiecte pentru mici afaceri. De ce vă loveaţi cel mai des în desfăşurarea proiectelor de infrastructură? Fondul funcţionează din 1999 şi mai pe la început ne loveam de reticenţe din partea primăriilor care se simţeau concurate, pentru că noi nu lucram cu ele, ci cu grupuri de cetăţeni. Scopul era să-i facem pe cetăţeni să se implice. Iar pe atunci, primăriile credeau că numai ele ştiu ce îi trebuie comunităţii, iar de multe ori priorităţile stabilite în programul lor nu coincideau cu cele hotărîte de cetăţeni. Noi făceam totdeauna ce spuneau cetăţenii, ăsta era scopul nostru. Primarii puteau să influenţeze lucrurile sau să strice proiectele? Primarii pot întotdeauna să influenţeze, dar n-au ajuns chiar să stopeze proiecte. Majoritatea au înţeles, pînă la urmă, că e o oportunitate cu care nu se întîlnesc prea des şi că de proiectele acestea putea beneficia întreaga comunitate. Noi întîi instruiam grupurile de cetăţeni care se implicau în proiect. După aceea îi şi urmăream ce fac. Oamenii noştri merg pe teren şi, după cheltuirea primei tranşe de bani, verifică să vadă dacă totul e în regulă şi abia apoi dau drumul la următoarea tranşă. Se întîmpla adeseori ca oamenii să facă altceva cu prima tranşă, să creadă că pot deturna banii? Banca Mondială venea cu experienţa şi ideea că e bine să colaborezi cu oamenii care trebuie să înveţe ce înseamnă să faci un proiect de infrastructură. Şi în toată istoria fondului, adică la peste 1200 de proiecte, nu s-a întîmplat decît de vreo 4-5 ori să fie nevoie să-i acţionăm pe oameni în justiţie pentru a le lua banii înapoi. Într-un proiect, nu grupul de oameni a fost de vină, ci un intermediar care i-a escrocat. Asemenea cazuri au fost însă cu totul excepţionale. Cît de uşor e să găseşti un astfel de grup care să formeze o echipă? Aici a fost şi rolul nostru în a-i face să înţeleagă că, după ce se asociază şi îşi numesc trei reprezentanţi care gestionează banii, trebuie să meargă împreună pînă la capăt. Oricum, ei trebuie să aibă o contribuţie la proiect, ori în bani (şi de obicei nu prea au), ori în muncă, şi la asta se înscriu. Dificultăţi am avut şi în procesul de achiziţii, a fost greu să-i facem pe oameni să înţeleagă toată birocraţia aferentă. Am avut o perioadă în care se făceau mereu contestaţii şi se blocau lucrările. Aveau sau nu dreptate, constructorii respinşi la licitaţie făceau contestaţie şi, pînă la rezolvarea acesteia, totul se bloca. Cine făcea selecţia? Cetăţenii o făceau, nu noi. Bineînţeles că noi îi învăţam cum s-o facă. Mai este şi cineva care face o supervizare a activităţii lor. El poate să dea sfaturi chiar şi telefonic. Dar în anii 2006-2007 nu erau prea multe fonduri pe piaţă şi erau foarte mulţi constructori care voiau să fie implicaţi în lucrări. Făceau contestaţie în speranţa că mai au o şansă să cîştige. Am avut de-a face şi cu nişte constructori neserioşi. Au fost cazuri în care a trebuit să reziliem un contract la mijlocul lucrărilor şi să încheiem altul cu altcineva pentru bucata rămasă neterminată. A fost acea perioadă în care existau o ploaie de firme de construcţii, mai mult sau mai puţin experimentate, dar care aveau documente. Veneau cu tot felul de poveşti. Era şi practica înfiinţării mai multor firme de către aceiaşi acţionari. Noi aveam o limitare: o singură firmă nu putea primi mai mult de trei proiecte concomitent. Ştiam că nu au capacitatea să facă trei lucrări în acelaşi timp. Dar ei îşi înfiinţau firme cu alt nume şi se mascau. Avînd proiecte prin toată ţara, am început însă să-i mai cunoaştem pe cei care practicau metoda asta. Ne-am mai lovit şi de dificultăţi de genul creşterii rapide a preţului materialelor după ce am încheiat un contract. Atunci a fost nevoie să găsim soluţii alternative, să reducem tot ce nu era strict necesar sau să majorăm fondurile, dacă întreaga lucrare era în pericol. În zonele rurale, proiectanţi se găseau mai greu. Făceam uneori şi cîte trei selecţii pînă veneau trei proiectanţi din care să puteam alege unul... Şi uneori proiectele tehnice erau neprofesioniste. Asta e o hibă de sistem, pentru că oamenii aceştia sînt acreditaţi, sînt certificaţi de cineva pentru abilităţile lor. Şi ei ar trebui să-şi facă bine meseria. Asta se vede şi la lucrările mari. De curînd, am văzut chiar în Bucureşti cum s-a făcut un pod care nu se îmbină. Pentru noi asta a fost o problemă foarte dificilă. Ne-am luat atunci dreptul de a refuza proiectul (deşi nu sîntem de specialitate), în cazul în care nu răspunde cum trebuie la tema de proiectare, nu are tot ce-i trebuie. Probleme am avut şi cu unii diriginţi de şantier care probabil că-şi închipuiau că merge să nu dai pe la lucrare şi să dai drumul la bani (ei semnează situaţiile de lucrări). Astea iar sînt chestiuni de sistem care nu ţineau de noi. Ce puteam face era doar să oprim banii şi să cerem să se corecteze. Aţi avut mai multe fonduri decît capacitatea comunităţilor de a genera proiecte sau a fost invers? Nu am avut capacitatea de a finanţa mulţimea solicitărilor existente. Am avut peste 4000 de solicitări şi noi n-am putut finanţa decît 1200. Au existat zone în care aţi lucrat mai bine şi zone în care aţi lucrat mai greu? Am avut zone dinamice. La un moment dat, prin anii 2003-2004, s-a înţeles (şi au început să priceapă şi autorităţile) că soluţia sînt astfel de proiecte. Atunci a fost un bum de proiecte. Judeţul Sălaj a fost foarte dinamic, de asemenea Iaşul şi Alba. Dar în Alba, e zonă de munte şi lucrările sînt mai dificile. Sînt sate cu pante abrupte şi drumurile sînt mai greu de făcut, nu găseşti uşor constructori care să se priceapă. În plus, fondurile noastre sînt destul de mici, aşa încît nu poţi aduce cine ştie ce utilaje sofisticate. E vorba de obicei de pietruiri sau repietruiri de cîţiva kilometri, astfel ca accesul în cîte un sat să se facă mai uşor, să poată intra acolo Salvarea sau Pompierii. O pietruire bine făcută poate ajunge la o durată de funcţionare de zece ani. Iar realizarea şi întreţinerea unei asemenea lucrări nu costă mult. Se pune şi problema întreţinerii şi a reparaţiilor ulterioare? Da, proiectele vin şi cu un plan de întreţinere. Iar dacă drumul nu e unul asfaltat (la care întreţinerea costă mult mai mult), ci doar pietruit, sigur că e mai la îndemîna unei primării să facă întreţinerea. Se aduce o basculantă de balast, se umplu găurile, se tasează puţin, şi asta-i tot. Şanţurile se sapă şi se întreţin de către oameni, fiecare în faţa casei lui. Noi solicităm asemenea planuri de întreţinere. După terminarea proiectului mai putem ţine legătura cu beneficiarii o scurtă perioadă. Ulterior intră în responsabilitatea Primăriei să se ocupe de mobilizare şi de întreţinere. Sînt zone " ca de exemplu, prin apropierea Sibiului " unde am fost la o supervizare de proiect şi oamenii aveau un obicei. Înainte de orice sărbătoare mare, făceau curăţenie. Dar prin curăţenie înţelegeau şi curăţarea şanţului, întreţinerea drumului etc. Deci curăţenie în zone publice. Da, asta era pe lîngă Sibiu, dar n-aş putea să vă spun că se întîmplă aşa şi prin sudul ţării. Sînt comunităţi şi comunităţi. Mi-amintesc de una dintr-un sat de pe lîngă Iaşi, care a avut un drum destul de lung de făcut şi unde, la un moment dat, a nins foarte tare. Preotul satului, care fusese implicat în proiect, i-a luat pe oameni după slujba de duminică să meargă să cureţe drumul de zăpadă. Le-a spus că a doua zi copiii trebuie să poată merge la şcoală, iar maşina cu pîine trebuie să aibă cum ajunge în sat. Exact ăsta e spiritul umanist al proiectului " să încercăm să găsim oamenii potriviţi care să-i mobilizeze şi pe ceilalţi şi să mai ştergem din această obişnuinţă a lipsei de interes pentru ce-i public. Mai demult mi-amintesc că nişte colaboratori francezi mi-au spus că se miră de ce în case e curat şi pe stradă ţi-e scîrbă să calci. Nu s-a păstrat acea cultură interbelică în care trebuia curăţat şi spaţiul din faţa curţii sau a prăvăliei. De-a lungul anilor, ce proiecte au fost mai cerute, la drumuri sau la reţele de apă? Drumurile au fost nevoia cea mai stringentă. Pe locul II au fost sistemele de alimentare cu apă. Drumurile au ajutat la mobilitate, la vînzare şi cumpărare de mărfuri, la mersul copiilor la şcoală, la înfiinţarea unor curse de microbuze sau autobuze pentru copii şi la dezvoltarea altor construcţii. Reţelele de apă au avut însă, la rîndu-le, un rol important. Avînd apă pe stradă poţi plăti conectarea şi îţi poţi construi o baie, poţi găti cu apă curată şi aşa mai departe. Sînt de fapt lucruri extraordinare din punct de vedere social. Pe locul următor au fost centrele comunitare. Într-un sat din Ialomiţa am văzut o mare bucurie a sătenilor să se întîlnească acolo, la inaugurare. Au încins o mare horă de bucurie. Mi-am dat seama atunci că merită să te implici în asemenea lucruri care nu sînt foarte simple şi nici foarte vizibile sau apreciate de alţii. Acolo, în sate, ele fac o mare schimbare. În condiţiile de criză sînt fonduri mai puţine? Da, pe de-o parte se sublicitează la lucrări, constructorii vor cu tot dinadinsul să ia lucrări. Nu ştiu dacă lucrează chiar sub cost sau dacă doar îşi scad dintr-un profit deja calculat. E adevărat că a scăzut şi preţul materialelor, ceea ce ar fi în avantajul lucrărilor. Înregistrăm nişte economii la proiectele în derulare cu care putem îmbunătăţi lucrarea sau putem finanţa alte proiecte. Încă nu ne-am confruntat cu falimente ale firmelor de construcţii, dar s-ar putea să vină şi asta. Pe de altă parte, dacă fondurile pe care le avem anul acesta sînt aproape de necesar, în anii următori ne aşteptăm să fie mai mici. Estimăm că în 2010 vom avea doar o treime din bugetul de anul acesta. a consemnat Andrei MANOLESCU