Drumul Piteștiului
Nu mai fusesem pe vechiul drum al Piteștiului din copilărie. Mi-l aminteam mai mult din amintirile ei, cea care mă convinsese să îl încerc din nou, după atîta amar de vreme: Anna Kretzulescu-Lahovary. Pe urmele ei am plecat în acea frumoasă duminică de septembrie, în Broscuța portocalie a unui amic care, odată instalat la volan, se proclamase ritos „Împăratul Planetei”. Înghesuite pe bancheta din spate, eu și fotogenica lui soție visam deja pe muzica lui George Michael. Ținta finală a expediției noastre era Leordeniul, un sat anonim de pe Valea Argeșului, locul mitologic al copilăriei Annei. Dacă ea n-ar fi scris atît de frumos despre Leordeni sau dacă mie nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap să-i adun amintirile într-o carte, nimic din prezentul locului nu m-ar fi mînat într-acolo. Ca un istoric serios, mă documentasem totuși în prealabil.
Pe Google Maps, Leordeniul de azi e o comună din județul Argeș, așternută cu litere minuscule între Topoloveni și Căteasca. Prin mijlocul ei nu șerpuiește rîul Argeș, așa cum mă așteptam, ci doar DN7, vechiul drum prăfos al Piteștiului, acum abandonat în favoarea autostrăzii. Tot pe Google Maps îi poți admira și clădirile ceva mai răsărite, altminteri deloc spectaculoase: școala, primăria, cele două biserici, restaurantul „La Flori” (o dugheană înghesuită la parterul unui bloc cu patru etaje, care își face reclamă pe Internet cu poza unor pulpe de pui bine rumenite) și firma de dezmembrări auto, aparent cea mai prosperă afacere a locului. Pădurea Annei, viile, tăpșanele cu flori colorate și țăranii în costumul locului, gătiți de horă, sînt de mult istorie, una nemeritat de uitată, se pare.
Dar nu cu ochii plînși ai Google plecasem eu la drum, ci cu ochii scînteietori de amintiri ai unei femei pentru a cărei carte făcusem o ciudată pasiune. În numele ei atrăsesem în acea aventură încă trei perechi de ochi, increduli și blazați. Și tot la ea mă gîndeam numărînd cîrciumile și antrepozitele de la periferia Bucureștiului, la bănuiala ei că toate aceste semne ale urbanizării vor alunga din peisaj pădurea. Ceea ce, iată, se întîmplase.
Dacă mă temeam de ceva în dimineața aceea, atunci de asta mă temeam, de „dezvrăjirea” amintirii, deși, spre ușurarea mea, odată ieșiți de pe autostradă, totul părea să fi reintrat în parametri. Drumul spre Pitești era aproape pustiu în acea zi de duminică, se așternea plăcut printre șirurile de copaci încă verzi, brodați discret în vîrful coroanelor cu dungi subțiri, galben-arămii. La capătul șirului de copaci începeau satele, la fel de adormite și de pustii, cu case colorate în galben, albastru, cărămiziu, ascunse după garduri de lemn și tufe de trandafiri roșii, în curțile ticsite de cotețe goale, stupi acoperiți cu folii de plastic și mașini hîrbuite. Cîte un bătrînel în haine de duminică își făcea de lucru prin fața porții mișcîndu-se cu încetinitorul, parcă intenționat ca să nu tulbure pacea dimineții. Vocea lui George Michael se încadra perfect în tihna din jur, dar asta numai pînă la Glîmbocata, unde GPS-ul ne arăta că trebuie s-o luăm la dreapta și să părăsim drumul național pentru un ipotetic drum județean, ciuruit de cratere misterioase, cărora foarte bine le-ai fi putut bănui o proveniență extraterestră.
La Glîmbocata, peisajul s-a mai însuflețit puțin, iar nouă ne-a mai crescut adrenalina, pe măsura denivelărilor a ceea ce părea să fi fost cîndva asfalt, însă acum nu mai era decît o masă informă, străbătută, la intervale regulate, de ridicături încrețite ca niște valuri marine. La capătul satului se etalau în soare casele mizere ale sălașului de romi, împrejmuite cu resturi de sîrmă, dar fără porți. Asta le dădea un aer neașteptat de prietenos, ca și cînd proprietarii s-ar fi aflat într-o permanentă așteptare de oaspeți. Prin semicurțile astfel delimitate se fugăreau copii zdrențăroși, în vreme ce femei cu cozile împletite în sfori colorate își făceau de lucru pe lîngă grătare încinse. În aer plutea un miros de lemn ars și de carne prăjită, atît de intim încît, deși s-ar fi putut simți respins de mizeria locului, trecătorul întîmplător, de teapa noastră, avea mai degrabă senzația de a fi fost introdus fără fasoane într-o plăcută scenă de familie.
Prima răscruce ne-a adus și prima enigmă, a cărei rezolvare aproape că am reușit să o ratăm. Într-un acces de umor rural, cineva strîmbase tabla indicatorului de drum închis, astfel că nu mai puteai să-ți dai seama care dintre cele două drumuri, la fel de vălurite, era acela pe care ar fi fost cel mai puțin înțelept să o apuci. Am luat-o la nimereală pe drumul din față, aflat în prelungirea unui pod părăginit, întins deasupra albiei secate a unui rîu fără nume. Abia pe la jumătate am înțeles că nimeriserăm exact pe drumul închis. Cele două bucăți de beton rupte se încăpățînau totuși să rămînă împreună, legate una de alta prin vinele de fier ale armăturii, cu capetele doar ușor ridicate, ca doi frați siamezi treziți în mijlocul operației de separare, nedumeriți de ceea ce li se întîmpla. Pe pod nu se vedea nici țipenie, deasupra, în cerul albastru, zburau stoluri de păsări, iar ochiurile de baltă care fuseseră cîndva un rîu clipeau ghiduș în soare, parcă distrîndu-se de farsa căreia îi căzuserăm victime. Dincolo de pod se zărea un alt drum, mărginit de grădini cu verdeață, și alte mașini, alunecînd nepăsătoare de-a lungul malului. Cu viteza melcului și sufletul la gură, am ajuns, din fericire, spre capăt fără ca armătura sfîrtecată să dea semne că ne-ar fi simțit greutatea ca pe o povară de nesuportat. La marginea drumului cu grădini, „Împăratul Planetei” a oprit motorul și am respirat cu toții adînc, privind în urmă, prin oglinda retrovizoare, la podul cocoșat sub propria-i suferință.
De la podul frînt pînă în marginea Leordenilor, drumul se ținea drept, mărginit de meri cu fructe roșii, mari și lucioase, traversat cînd și cînd de babe imprudente, ieșite pesemne de la biserică și care ne făceau supărate semn cu bastonul dacă li se părea că n-am frînat suficient de lin. Pe dreapta am văzut la un moment dat un indicator către Ciolcești, pentru Muzeul „Dinu Lipatti“ și am luat-o la nimereală într-acolo, printre garduri scunde, împodobite cu glicină și aceiași meri cu fructe incredibil de roșii care te îmbiau parcă să le furi. Despre Ciolceștiul doamnei Aurora, curatoarea muzeului „Lipatti“, ar trebui să povestesc cu altă ocazie, poate într-un Dosar al evadărilor onirice. Căci așa s-a ivit în melancolia noastră de drumeți, ca o paranteză visată.
Acum ajunseserăm însă în buza Leordeniului, al cărui drum principal șerpuia printre case sărăcăcioase pînă departe, spre zarea de blocuri cenușii din centrul satului. Tufe de păducel și mărăcini de diverse soiuri creșteau luxuriant în șanțuri, de-o parte și de alta, oglindind în frunzele lor incredibila varietate a nuanțelor de gri pe care le îmbrăca praful uliței sub lumina bogată a soarelui de toamnă. Și era liniște, mai precis, continua să fie liniște, așa cum fusese pe tot drumul de la București pînă acolo, doar consistența ei era acum alta, căci liniștea gracilă a dimineții se preschimbase într-una greoaie, densă și lipicioasă.
Pe drumul principal, la nici zece minute de mers agale, mai înainte să fi văzut țipenie de om sau animal, ne-a ieșit în cale ceea ce căutam: sigla ruginită a fostului IAS, clădirea conacului. Gardul de fier forjat, dărăpănat și aproape prăbușit sub greutatea unui pin uriaș, crescut anapoda în căutarea luminii, părea să dateze tot cam din vremea IAS-ului. Cele trei litere, care azi nu mai însemnau nimic, rămăseseră încastrate semeț în dantelăria porții. Un lacăt mare, ruginit și el, tăia din start orice speranță de a pătrunde licit în curtea invadată de bălării. Conacul se zărea din spatele plopilor, o ruină posomorîtă, cu acoperișul găurit și ferestrele bătute în scînduri, ca ochii bandajați ai unui orb. Ceva din frumusețea de odinioară mai supraviețuia doar în silueta zveltă a coloanelor de piatră ce susțineau o loggia din lemn sculptat, rămasă intactă printr-un inexplicabil capriciu al sorții.
În căutarea spiritului Annei, am ocolit conacul prin stînga, pe partea care se învecina cu vechea biserică a satului. După aspect, aceasta fusese de curînd restaurată, chiar dacă nu în chipul cel mai fericit, dar la acea oră a amiezii era și ea încuiată. Doar un maidan pe întinderea căruia coabitau anapoda gunoaie de tot felul cu flori de cîmp viu colorate o despărțea de intrarea în vechiul cimitir. Și un miros atotstăpînitor de canalizare, adiind la fiecare mișcare a aerului dintr-o direcție necunoscută.
Cimitirul era ultima mea speranță. Am pătruns deci încrezătoare pe poarta scundă, larg deschisă, ascunsă pe trei sferturi în ierburile înalte, nestingherite de coasa omului, dar strivite ici-colo de ceea ce păreau a fi urme de pași. Nu era un cimitir ca toate cimitirele. Crucile, contorsionate ca niște arbori cu rădăcinile pe jumătate smulse, nu se înșirau drept, așa cum te-ai fi așteptat, ci păreau aruncate la întîmplare, fără să respecte nici o topografie anume. Iar cimitirul nu avea alei sau, dacă le avusese vreodată, fuseseră de mult năpădite de o vegetație bogată și diversă, crescută sălbatic. Ai fi zis că nici un viu nu mai trecuse de mult să își viziteze morții în acest cimitir, căci capetele de lumînări arse se pietrificaseră la căpătîiul acestora, iar singurele flori erau cele crescute liber, din setea naturii de a relua în stăpînire orice colțișor abandonat de om. Nu conținea răspunsul la nici una dintre întrebările mele, nici urmă de mormînt aparținînd familiilor Kretzulescu sau Lahovary nu se găsea în el, de parcă o mînă dușmănoasă le ștersese cu înverșunare urmele din istoria locului. Dar, în chip paradoxal, privit de sus, de pe cea mai înaltă piatră din cimitir, Leordeniul nu mai arăta nici atît de prăfuit, nici atît de lipsit de viață. Fără priveliștea dealurilor sterpe și a locomotivelor ruginite abandonate lîngă calea ferată, ar fi putut trece cu ușurință drept vechiul loc idilic, ideal pentru vacanțele în natură ale orășenilor surmenați. Pînă și ulița pe care trecusem arăta de aici mai frumoasă, căci, înainte de a se împotmoli în glodul ei, ochiul se bucura mai întîi de galbenul vesel al tufelor de lămîiță crescute pe margini. Natura acționa ca un doctor, bandajînd rănile făcute de mîna omului, presărînd flori și ierburi de leac acolo unde urmele civilizației eșuate arătau ca niște operații prost cicatrizate.
Așa mi-a și rămas în minte acea călătorie la Leordeni: ca o operație prost cicatrizată, bandajată în amintire cu turbanul albastru al amicei R., împărăteasa neîncoronată a planetei, și cu silueta ei de Tanagra sărind din piatră în piatră prin aerul translucid al cimitirului. Cred că și Anna tot asta ar fi reținut.
Time is just memory mixed with desire, zicea undeva Tom Waits. Și spațiul, la fel.
Alina Pavelescu e arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este Sindromul Stavroghin, Humanitas, 2019.
Foto: Biserica de lemn din satul Glîmbocata Deal, comuna Leordeni, județul Argeș
