Drumul către sărăcie
Atît la nivel individual, cît și la nivel colectiv, bogăţia nu înseamnă să ai mulţi bani sau multe bunuri de consum, ci mai ales să ai capacitatea de a produce aceste bunuri. Iar această capacitate de a produce se numește capital. Bogăția este, deci, acumulare de capital. Sigur că putem spune că unii oameni sau unele ţări sînt bogate de la natură, dar nici acestea nu ajung prea departe dacă nu continuă să acumuleze capital și sînt cunoscute cazurile unor țări care, deși sînt foarte bogate de la natură, nu au acumulat capital şi au un nivel de trai scăzut.
La nivel individual, lucrurile sînt mai simple. Să ne gîndim la cazul unui individ aflat în izolare. Ce face Robinson Crusoe cînd ajunge pe insulă? Este lipsit de resurse, exceptîndu-le pe cele naturale şi propria forţă de muncă. Şi atunci foloseşte aceste mijloace pentru a-şi procura nişte bunuri de consum elementare. Evident, nivelul lui de dezvoltare şi de bunăstare va fi foarte mic. Dacă vrea să avanseze, atunci Robinson trebuie să acumuleze capital, şi capitalul îi va creşte nivelul de trai. Această acumulare presupune în primul rînd economisire – să presupunem că Robinson prinde doi peşti într-o zi și astfel trăiește de pe o zi pe alta. Nu are nici un instrument, așa că îi prinde cu mîna. Pentru că are nevoie de timp ca să își satisfacă și alte nevoi, decide să devină mai productiv, să prindă peștele pe care-l mănîncă într-un timp mai scurt și își dă seama că-i trebuie o undiţă sau o plasă. Ca să își confecționeze undița, trebuie să economisească în primul rînd, adică trebuie să-şi reducă consumul de peşti pentru a putea să-şi dedice timpul, efortul, munca fabricării undiţei. Robinson va prinde tot doi pești, dar va mînca azi doar unul pentru că pe celălalt îl pune deoparte pentru mîine, urmînd ca a doua zi să nu mai iasă la prins pești cu mîna, pentru că se va ocupa cu confecționarea undiţei sau a plasei. Economiștii vor spune că Robinson produce bunul de capital care se numeşte undiţă realizînd o investiţie. De pe urma investiției, Robinson are un bun de capital, cu care în ziua următoare va putea prinde peşti mai mulți într-un timp mai scurt. Deci productivitatea muncii lui Robinson va creşte semnificativ datorită capitalului pe care l-a acumulat. Trebuie reținut că orice economisire presupune un sacrificiu iniţial.
Mai complicat este cînd încercăm să vedem formula asta funcţionînd într-o comunitate de oameni pentru că oamenii sînt diferiţi și au nevoi diferite și scopuri diferite. Într-o comunitate, problema eventualelor diferențe de opțiuni se reglează cu dreptul de proprietate privată, în baza căruia fiecare individ foloseşte mijloacele de care dispune pentru a-şi atinge scopurile pe care şi le propune, fără a agresa, fără a ameninţa sau a prejudicia pe cineva. Astfel că, pentru realizarea scopurilor, oamenii intră în relații de schimb, ajungînd ca fiecare să se specializeze. Simplul fapt că ne specializăm în ceea ce ştim mai bine să facem, în ceea ce se potriveşte mai bine capacităţilor noastre, oferă un cîştig tuturor pentru că schimbul este un joc cu sumă pozitivă, toată lumea are de cîştigat. Mai departe, schimbul acesta, pentru a se putea derula în condiţii accelerate, nu în condiţii sporadice, are nevoie de nişte avansuri instituţionale, tehnologico-instituţionale – de exemplu, de bani. Iar apariția banilor, precum și acumularea echivalează cu descoperirea că Pămîntul nu este singura planetă din Univers şi că mai sînt încă un miliard pe care poţi ajunge. Ce face posibilă această expandare extraordinară a posibilităţilor noastre de producţie este calculul economic, care devine posibil în momentul în care avem preţuri. Privind constelaţia preţurilor de pe piaţă, poţi să faci calcule şi poţi să vezi cît de profitabil este ceea ce faci. Astfel, devine posibil un veritabil salt cosmic în economie, adică acumularea eficientă a capitalului. De acum încolo, economiile pe care le fac oamenii nu vor mai avea caracter repetitiv și puţin productiv, ci vor fi dedicate celorlalţi pentru că, atunci cînd priveşti preţurile şi iei o decizie de investiţie, descoperi de fapt ce se cere, de ce au nevoie ceilalţi şi răspunzi cu maximă acurateţe acestor nevoi. Subliniez, însă, această dezvoltare face acumularea eficientă de capital doar posibilă. N-o face nici probabilă, nici certă. Deci pot înţelege că, dacă încep să produc bere artizanală şi am un plan bine stabilit, pot ajunge la un anumit nivel și, în cele din urmă, voi avea profit. Dar se poate să n-ajung niciodată acolo.
Efectul acestui mecanism descris este creşterea continuă a cantităţii de capital acumulat pe locuitor fără să conteze că acest capital este distribuit inegal. Contează mai puţin pentru că, de fapt, capitalul acumulat la nivel societal asigură creşterea nivelului de trai al tuturor.
Cam acesta este drumul către bogăţie și s-a cerut readus în discuție ca să vedem că drumul către sărăcie este pavat cu instituţii şi practici opuse celor descrise mai devreme. Un prim exemplu de practici care întorc drumul către bogăție spre sărăcie este suprareglementarea. Nu poţi să produci bere doar aşa, că vrei tu să produci bere și te-ai specializat – îți trebuie neapărat 70 de avize. În cazul meu, a durat doi ani de la planul concret pînă la deschiderea propriu-zisă a unei mici făbricuţe de bere, ceea ce este enorm la scara vieții active a unui om. Prin urmare, nu‑i de mirare că, dacă oamenii sînt împiedicaţi să producă sau au de-a face cu atîtea bariere, produsul lor implică un proces lent şi costisitor, iar această abundenţă, pe care altminteri capitalismul o produce cu siguranţă, va fi diminuată.
Apoi, mai există și presiunea asupra pieței exercitată de proprietatea de stat. În cadrul marilor companii de stat care, de exemplu, transportă călători cu avionul sau produc energie, avem alte resorturi ale acţiunii umane, alte motivaţii vor sta în spatele oamenilor care lucrează în acele locuri, decît cele ale oamenilor care pun la lucru proprietatea privată. Oamenii care lucrează în cadrul companiilor de stat pun la bătaie mijloacele altora, ale întregii societăți într-un fel, pentru atingerea propriilor scopuri. De aceea, vedem în cadrul acestor companii mai degrabă pierderi, costuri uriaşe, progres tehnic foarte lent, inhibarea inovaţiei. Cu cît vom avea industrii de stat şi investitor de stat mai amplu, cu atît economia va fi mai închistată şi va răsufla foarte greu.
Adaug printre instituțiile care întorc drumul către bogăție spre sărăcie sistemul redistributiv de pensii care este o uriaşă maşinărie de subminare a acumulării de capital. De fapt, e impropriu numit sistem de pensii, pentru că singura pensie autentică este pensia prin acumulare din timpul vieții productive. Sistemul public „pay as you go” nu este un sistem de pensii, ci un sistem de asistenţă socială prin care oamenii care sînt astăzi salariaţi plătesc taxe pentru a-și întreţine părinţii şi bunicii, dar nu numai, ci pe mulți alții. Apare astfel o incongruenţă formidabilă între stimulente, pentru că acestea nu mai au în vedere promovarea acumulării eficiente de capital, ci din contra, încep să o submineze. Evident că oamenii nu vor mai economisi dacă știu că statul le asigură venitul oricum, de la 65 de ani. Nu mai vorbesc de pensionarii de la 45 de ani... Cu cît se economiseşte mai puţin, cu atît se investeşte mai puţin, cu atît se acumulează mai puţin capital în societate. Deci iată de ce toate aceste sisteme de asistență socială sînt, de fapt, un uriaş mecanism de subminare a bogăției generale.
La nivelul statului, în plus, apare o altă mare problemă. Sigur că statele trebuie să există, căci au un rol de jucat, dar, din păcate, în epoca modernă statele trăiesc pe datorie și acumulează deficite bugetare permanente care le cresc datoriile. Deficitul bugetar al sectorului public înseamnă o ghiulea grea pentru efortul de acumulare al sectorului privat. Aşa cum s-a văzut în multe cazuri în istorie, doar acest element, datoria publică, a fost suficient pentru a crea crize imense și a ţine ţări întregi în subdezvoltare.
Pe scurt: tot ceea ce subminează economisirea, investiţia înţeleaptă şi stimulentul muncii previne acumularea de capital şi ne duce pe drumul sărăciei.
Întrebarea cea mare, însă, este: de ce oamenii votează, aleg, aplaudă, se manifestă cu entuziasm sau în mod apreciativ la adresa acestor practici şi instituţii anticapitaliste, care subminează acumularea de capital? Sînt foarte multe explicaţii. Cea mai simplă, pentru mine, ca profesor de economie, ar fi aceea că oamenii nu înţeleg cum e cu economia în realitate. Dar lucrurile nu stau chiar așa. Ar fi suficient ca oamenii să proiecteze în spaţiul public obiceiurile pe care ei înşişi le au cînd vine vorba de acumularea lor de capital, în logica funcționării propriilor gospodării. Dacă-i întrebi: cum ai reuşit să-ţi construieşti o casă?, cum ai reuşit să-ţi iei o bicicletă?, cum ai reuşit să-ți întreții copilul la facultate?, cum ai reuşit să ajungi profesor? și îi faci să mediteze la răspuns, vor ajunge la concluzia că au ajuns să aibă aceste realizări muncind, răbdînd, mergînd pas cu pas, făcînd sacrificii, cu rate la bancă, economisind, punînd în puşculiţă, renunţînd la alte lucruri. În plan personal, nu e nevoie ca cineva să ţină o prelegere despre cît de importantă este acumularea de capital. Economistul observă și analizează, dar nu-i nevoie să-i înveţe pe oameni cum să acumuleze capital sau de ce e bine să acumuleze capital pentru că ei o fac instinctual, pentru că este în firea lucrurilor. Şi dacă oamenii ar proiecta în spațiul public și în spațiul politic această înţelepciune, această lecţie de viaţă pe care ei nu stau s-o analizeze, dar pe care o practică permanent, ar fi atît de uşor. Ar spune: „Eu ştiu pe unul-doi în sat care trăiesc pe datorii, de azi pe mîine, dar 99% din consătenii mei, dintre vecinii mei, dintre oamenii pe care-i cunosc nu fac aşa ceva. Şi atunci nici statul n-ar trebui să facă aşa ceva. De ce să aibă deficite bugetare timp de 30 de ani la rînd?”.
Acestui gen de înțelepciune simplă i se opune, desigur, interesul politicienilor. Aceștia trebuie să justifice tot soiul de competenţe, de atribuţii, de puteri sporite. Şi atunci ei vor pune la cale o întreagă maşinărie de propagandă pentru a justifica nevoia de resurse către sectorul public și importanţa intervenţiilor statului.
În plus, apar și vocile intelectualilor. Mulți intelectuali publici au căzut și cad sub vraja ideilor socialiste, colectiviste sau direct sub vraja puterii politice. Lumea e condusă de idei, e adevărat. Dar aceste idei, precum întreaga noastră rațiune, se îmbină cu anumite trăsături de caracter sau sufletești, cu care intră în rezonanță. Dacă eşti mînat de invidie, dacă ai o ambiție nemăsurată de a parveni, de a urca cît mai repede, lucrurile degenerează și ne depărtăm de modelul economiei capitaliste. Dacă am fi mai buni, dacă am fi mai îngăduitori, dacă am avea mai mult respect pentru toţi cei de lîngă noi, sînt convins că am privi cu alţi ochi şi ideile liberale, filozofia liberală, sprijinind această ordine pe care am numit-o capitalism. Dacă eşti o persoană care încearcă să-l înţeleagă pe celălalt, încearcă să se pună în locul lui, încearcă să-i cunoască nevoile, îl acceptă aşa cum este, dacă eşti o persoană tolerantă, atunci nu vei derapa.
Bogdan Glăvan este profesor de economie la Universitatea Româno-Americană din București.
* Acest text reprezintă versiunea scrisă a unui fragment din conferința susținută de autor în cadrul Conferințelor „Dilema veche” care au avut loc la Cluj Napoca în zilele de 14, 15 si 16 septembrie. Inevitabil, trecerea de la versiunea orală la forma scrisă a impus editarea materialului.
