Drumul anevoios al asumării istoriei
O caracteristică a societății actuale este prelungirea unei stări de confuzie asupra propriului trecut, mai precis o incapacitate de a se desolidariza de perioadele de totalitarism, de diverse culori. Această stare de confuzie poate fi sesizată pe diverse planuri, de la discursul politic la cel public, mass-media, cel academic etc.
Folosesc termenul confuzie pentru că poziții diverse, chiar contradictorii, asupra problemelor grave ale istoriei – Holocaust, comunism etc. – pot fi surprinse în același timp și același spațiu. Este emblematică imaginea unor librării prestigioase în care cărțile de demascare a Holocaustului, semnate de cunoscuți istorici ca Denis Deletant, Armin Heinen etc., stau alături de literatura neofascistă sau o carte despre atrocitățile din perioada comunistă este alături de memoriile lui Iulian Vlad, ultimul șef al Securității.
Fizionomia urbană integrează bustul unui aderent fervent al Mișcării Legionare, precum Mircea Eliade, al demnitarului antonescian Mircea Vulcănescu, dar și al poetului de curte al lui Ceaușescu, Adrian Păunescu. Să mai amintesc că elevi din comuna olteană Teslui învață (presupun că și educație civică!) la o școală ce poartă numele tribunului de la Săptămîna și România Mare, Corneliu Vadim Tudor. Și astfel se aruncă asupra acestora, dar și a ideologiilor pe care le-au slujit, mantia normalității. Mai mult decît atît, prin expunere, aceștia devin standarde morale. Astfel, tocmai un politician tînăr, ca Vlad Voiculescu, purtător al ideii de înnoire politică, poate declara, cu seninătate, că modelul său este filozoful legionar Petre Țuțea.
Dacă ridicăm privirea spre ceea ce ar trebui să fie Olimpul spiritualității românești, Academia Română, am putea nota aplauzele plenului academic la declarația unui invitat ce afirmă că „Holocaustul este o minciună cosmică“ sau am putea aminti că vicepreședintele acestei instituții, distinsul istoric Dan Berindei, se plîngea că o analiză acuzatoare a Holocaustului a fost „scoasă din contextul istoric“. Și rămînînd la același înalt organism, să amintim că anul acesta s-a organizat o fastuoasă sesiune comemorativă pentru cinstirea lui Mihnea Gheorghiu, unul din mandarinii ideologici ai național-comunismului.
Este un aspect semnificativ al culturii politice a României: antisemitismul, xenofobia nu sînt considerate culpe grave și nu reprezintă motiv de demisii sau demiteri. Astfel, nu a fost demis un secretar de stat, Ion Voicu, care, pe melodia anilor ‘30, declara că finanța mondială este condusă de „perciunați“, cum nu a fost demis nici ministrul Agriculturii, care a vorbit de „Holocaustul porcilor“, aruncînd în derizoriu conceptul de Holocaust. Sau nu s-a retras sprijinul politic viceprimarului Capitalei, Aurelian Bădulescu, care anunța decizia sa de a ridica un bust al lui Ion Antonescu, iar în paralel a făcut declarații xenofobe.
Recent, la o solemnitate ce trebuia să omagieze memoria Holocaustului romilor, ministrul Culturii și, mai nou, interimar al Educației amintește, referindu-se la Holocaust, că „…au fost și momente mai delicate, să nu le spunem neplăcute…“. Deci acela care gestionează în această clipă educația în România reduce cea mai mare tragedie a istoriei la „un moment neplăcut“. Este relevant pentru raportarea societății românești de astăzi față de Holocaust. Oare domnul Daniel Breaz va rămîne în funcție? Cele spuse sînt destul de „grave“ în ochii premierului pentru demiterea unui „dublu“ ministru?
Se poate identifica fie un refuz al asumării istoriei, fie, într-un caz mai „călduț“, o marginalizare a acestei problematici. Ne întrebăm de ce. În România, despărțirea de momentele grave ale propriei istorii s a făcut superficial și doar în anumite momente. A lipsit continuitatea – ca și profunzimea – proceselor de defascizare și decomunizare.
După prăbușirea regimului Antonescu, instaurarea regimului comunist, după o scurtă și relativă perioadă de tranziție, a împiedicat un proces real de defascizare. Chiar dacă noua Putere proclama zgomotos acest obiectiv, despărțirea de vechiul regim a fost lipsită de profunzime. Despre Holocaust s-a vorbit puțin și, de la un moment dat, deloc. Măsurile luate împotriva reprezentanților vechiului regim – la diverse niveluri – au fost dure, dar culpele principale erau altele: declanșarea războiului antisovietic, reprimarea mișcării comuniste etc. Măsurile de tip genocidal împotriva evreilor, romilor sau altor grupări erau amintite în treacăt. Și, de la un moment dat, ocultate. Declarații împotriva fascismului se făceau, dar rar, și cu golirea acestuia de substanța antisemită și xenofobă.
Asumarea timpurie de către Putere a naționalismului, dezvoltarea și consolidarea național-comunismului, cu clare nuanțe fascistoide, au aruncat o perdea de tăcere asupra Holocaustului, iar după o vreme regimul a dat, discret, undă verde antisemitismului și reabilitării lui Ion Antonescu.
În fapt, clișeele naționaliste ale anilor interbelici au pătruns în realitatea contemporană pe diverse căi, inclusiv prin propaganda național-comunistă. Să ne amintim de manifestările lui Adrian Păunescu cu o profundă – și eficientă – îndoctrinare naționalistă, sprijinită de tipuri de ceremonial specifice anilor ‘30, ca jurăminte delirante și îngenuncheri colective. Sau să amintim de formele agresive de protocronism ori dacism. În ce privește decomunizarea, avem de-a face doar cu o retorică declarativă, dar care este interpretată și implementată parțial. Se prăbușesc simbolurile clasice ale comunismului, dar cele legate de național-comunism rezistă. Ambele procese au fost blocate de naționalism, prezent în toate sferele spațiului social: Academie, media, armată, Biserică, programe de învățămînt. Se poate vorbi atît în comunism, cît și în postcomunism de coruperea societății, prin instrumentalizarea naționalismului.
După raportul Comisiei Wiesel au loc încercări de a se impune o viziune democratică, prin introducerea de cursuri în școli, expoziții, spectacole, comemorarea anuală a Holocaustului. Dar majoritaea acestor acțiuni au un caracter formal, fără a fi asimilate în conștiința societății. În sfera educației, există un sentiment inoculat în rîndul profesorilor, al conducerii multor școli, al părinților că orele de Holocaust sînt impuse „din afară“ și nu corespund unor necesități reale ale elevilor. Iar datele statistice indică o scădere continuă a acestor ore. Dacă la nivel politic s-a recunoscut și asumat Holocaustul, în alte sfere acesta este fie negat, fie prezentat ca un fenomen de interes doar pentru grupări minoritare.
După 1990 am asistat la două procese contrare, pe de-o parte a început să se vorbească despre Holocaust, după o lungă perioadă de „inexistență“ a subiectului în dezbaterea publică, dar în același timp a apărut o explozie de negaționism, ce însoțea un cult pentru dictatorul Ion Antonescu și al ideologiilor fasciste ale anilor ‘30. Fenomenul era atunci, dar este și acum, transpartinic. Mass-media, în majoritatea ei, s-a asociat tendinței revizioniste. În favoarea asumării istoriei s au ridicat cîteva voci foarte respectabile ale intelectualității românești, dar ele au fost și au rămas în minoritate.
Agresivitatea negaționismului a impus gîndirea unor măsuri legislative împotriva acestuia, de tipul celor adoptate în numeroase țări europene. Aceste măsuri au fost urgentate de un fenomen periculos apărut în Justiție, în anii ’90: un val de reabilitări ale unor persoane implicate în crimele Holocaustului, inclusiv miniștri ai Guvernului Antonescu.
O anumită presiune internațională, desfășurată într-un moment sensibil, al negocierilor pentru aderarea României la NATO, a contribuit la adoptarea primului act juridic românesc de incriminare a negării Holocaustului. Este vorba de Ordonanța de Urgență a Guvernului României 31/2002. Prin acest act se pedepseau promovarea simbolurilor și ideologiilor fasciste, naționaliste și xenofobe, cultul celor vinovați de crime de tip genocidal și negarea Holocaustului. Cu această ocazie are loc o primă definire juridică a Holocaustului: „persecutarea și anihilarea sistematică a evreilor de către Germania hitleristă și colaboratorii săi“. Din păcate, datorită lipsei unor precizări, cît și necunoașterii – reale sau mimate – a adevărului istoric de către magistrați, acest act nu a dat rezultatele scontate. Numărul celor trimiși în judecată a fost minim. Optica magistraților față de Ordonanța de Urgență 31/2002, devenită Legea 107/2006, se baza pe interpretarea în cheie etnică a diverselor cazuri, în sensul inexistenței unei culpe românești în Holocaust: vinovații sînt naziștii germani, horthiștii maghiari etc. Este ceea ce în literatura de specialitate se numește negaționism deflectiv sau, așa cum îl definește Michael Shafir, „externalizarea vinovăției“.
În timp, s-a simțit nevoia unui nou act legislativ, care să corespundă poziției României de membru al Uniunii Europene. Legea pornea de la concluziile Comisiei Wiesel, asumate de conducerea statului român, și permite o optică mai clară, cu o aplecare atentă asupra contextului politic. Este vorba de Legea 217/2015. Una din noutățile acestui act era culpabilizarea Mișcării Legionare, care prin ideologia sa și violența practicată a pregătit terenul pentru Holocaust. Drept care este cunoscută sub numele de „legea antilegionară“. Adoptarea ei a dat naștere unor reacții ostile. Reprezentanților organizațiilor de extremă dreaptă li s-au alăturat și o serie de intelectuali care au considerat-o abuzivă și antiromânească. O alianță „împotriva naturii“ s-a realizat între neolegionari și unele personalități ale societății civile, care au atacat legea, în numele drepturilor omului. Aceștia ignoră că Mișcarea Legionară, prin ideologie și faptă, a negat dreptul fundamental al omului, cel la viață. Problematica legislației împotriva negării Holocaustului este dependentă de cea a educației și, implicit, a fizionomiei culturii politice a societății.
Liviu Rotman este profesor la Facultatea de Științe Politice și director al Centrului de Studii Israeliene, SNSPA.
