Dreptul la uitare

Cosana NICOLAE ERAM
Publicat în Dilema Veche nr. 809 din 22-28 august 2019
Dreptul la uitare jpeg

Două imagini îmi vin automat in minte de cîte ori aud cuvîntul „secret“. Prima este cea a zonei numite oubliette din castele sau din fortărețe, către care accesul se făcea numai prin tavan. Inițial, aceste grote, prevăzute doar cu trapă și cu o scară, au fost construite în perioada medievală pentru depozitarea mîncării sau chiar pentru gheață. În secolul al XIX-lea, expresia être tombé à l’oubliette, echivalentă cu a fi căzut în uitare, a ajuns să facă referință la faptul (sau la legenda) că astfel de fose au fost folosite de-a lungul timpului și pentru prizonierii incomozi, pentru orice secret uman care putea fi, literal, aruncat acolo și lăsat pradă uitării. A doua imagine, cunoscută fanilor filmului sud-coreean In the Mood for Love (2000), este cea din finalul acestuia, cînd personajul principal masculin își șoptește povestea iubirii interzise și neconsumate într-o săpătură în piatra templului Angkor Wat. După cum spune chiar el, în vremurile de demult, atunci cînd cineva avea un secret pe care nu dorea să îl împărtășească, se ducea sus pe un munte, găsea un copac, cioplea o gaură în el, își rostea secretul, după care o astupa cu pămînt. Iar acesta rămînea acolo pentru totdeauna.

Pentru mine, legătura dintre cele două spații pline cu secrete dramatice sau înduioșătoare, respectiv, există la nivel de uitare. Cînd tragem de firul subțire de ață care este secretul, ne jucăm cu distanța dintre dezvăluire și neaducere aminte. Diverse lucruri nu pot fi spuse pentru că riscă să provoace o deșirare a țesăturii sociale, întotdeauna fragile, acolo unde se fabrică raporturile dintre oameni. Odată pînza stricată sau cutia Pandorei deschisă, ies la iveală fapte, acte, sentimente care strică starea de fapt, tulbură ordinea personală și publică și se situează pe un traseu de coliziune cu valorile formale acceptate. Fără cele nespuse sau șoptite doar pe la colțuri, putem merge mai departe, păstrîndu-ne iluziile și liniștea. Nu cîștigăm în înțelepciune, aflînd TMI (too much information).

Fascinația pentru tot ce este neștiut rămîne. Însă prezentul nu ne mai oferă găuri săpate în scorburi sau în pietre ca să ne protejăm secretele. Cu alte cuvinte, epoca actuală ne-a luat dreptul la uitare. Indiferent de ce vrea fiecare să împărtășească despre sine sau de barierele puse în fața livrării de informații personale, sîntem cu totii expuși. Atunci cînd datele noastre sînt preluate și prelucrate de către interfețe non-umane, secretele nu mai au șansa să dispară în neant. Totul rămîne stocat undeva, ceea ce nu ne permite să mergem înainte și să ne reinventăm cu fiecare nouă experiență, dînd la o parte ceea ce nu mai contează. Filtrul meu existențial este mereu dublat de filtrul meu prostetic, al dispozitivelor pe care le am. Eu vreau să merg înainte, să schimb, ele mă trag înapoi, către felul cum am fost în cine știe ce moment, ales aleatoriu, din trecut. Dacă nu aș închide în telefonul mobil opțiuni și ușile virtuale în fața lui Google, mi-ar ști pe de rost traseele, obiceiurile de consumator, tot ce mi-a plăcut sau nu pe YouTube și la ce mă uit cel mai des, atunci cînd sînt doar eu cu mine. Pentru ca Alexa să nu mă înregistreze din start, trebuie să caut pînă la ultimul element din meniu în contul de Amazon, ca să cer să se șteargă istoricul conversațiilor pe care le prinde din mers.

Facebook, Apple și Google Photos răscolesc amintirile, terorizîndu-ne periodic cu fotografii din urmă. Poate că nu mă interesează să revăd o minunată poză dintr-o altă viață împreună cu un ex, pe care, vai, am omis să o șterg. Poate că acel animal pe care îl țineam acum zece ani în brațe nu mai este de mult. Poate că pur și simplu nu îmi pasă cum arătam cînd vizitam coasta Pacificului fix în septembrie 2008. Locul acela avea un sens aparte numai atunci, iar acum este atît de nesemnificativ încît nici măcar nu mai știu despre ce e vorba. Dacă am o prezentare, trebuie să fiu atentă să șterg de pe laptop istoricul căutărilor pe Internet, pentru că, dacă nu, reclame legate de temele frivole ale serii de dinainte (de exemplu, pantofi) mă vor urmări pe marginea paginii deschise la un articol serios pe care îl prezint studenților. Dreptul meu psihologic la uitare, carpe diem și irelevanță este tulburat și senzația de a fi mereu urmărită de vreun dispozitiv nu este doar în mintea mea. Accept, cu ironia de rigoare din democrația avansată unde trăiesc, că sînt o ființă urbană filmată zilnic de cel puțin cinci-zece camere de securitate instalate în locațiile publice unde îmi fac treburile.

Declarațiile de tinerețe ale unui politician sînt scoase la iveală și viralizate. Cu ocazia unor teste genetice făcute la zeci de ani după naștere, o persoană descoperă că tatăl său este un anonim de la o bancă de spermă și imaginea de sine i se alterează. Periodic, datele personale ale clienților sînt furate de la bănci și de la mari companii. După cum vedem în documentarul The Great Hack (2019), compania de data mining Cambridge Analytica s-a transformat într-o mașinărie de propagandă politică prin colectarea de informații de pe platformele sociale, cum ar fi Facebook. Folosindu-se tehnici inspirate din operațiunile psihologice militare sau ale serviciilor de contrainformații (de tipul „persuadează, schimbă, influențează“) (psych-ops), s-au inventat texte, clipuri și mesaje focalizate pe votanții indeciși – o practică folosită cu succes electoral în mai multe țări, cum ar fi Argentina, Kenya, Malaezia, Africa de Sud, culminînd cu Statele Unite.

Urma noastră virtuală se transformă într-o cicatrice eternă, neuitarea de sine devine o hărțuire de zi cu zi. În ceea ce privește puterea noastră de decizie, dorințele mimetice (mereu prin mediere – vreau ceea ce vrea celălalt, vreau să fiu celălalt care vrea ceva – ca în cazul reclamelor) ne domină viața. Uneori, conștiința de sine ne face să simțim nevoia de a ne proteja off-line la nivel superficial, secretizîndu-ne viața, închizîndu-ne din conturi și pos-tînd mai puțin narcisisme. Pe de altă parte, cînd alegem să împărtășim detalii ale vieții noastre, senzația controlului de la butoane ne împinge spre cosmetizare, înfrumusețare, editare și punere în scenă. Trandafirii galbeni din ultima poză aveau culoarea accentuată cu ajutorul aplicației Photoshop, nu? 

Cosana Nicolae Eram este conferențiar doctor la University of the Pacific, California.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.