Dreptul de a dispărea

Ni se trage de la grecii care au denumit-o "moarte bună" (adică eu, "bun", şi thanatos, "moarte"). Pentru că, pe scurt şi strict teoretic, este o moarte la cerere. Tehnic, e o metodă medicală, prin care moartea precoce şi fără chinuri poate fi provocată unui bolnav incurabil, pentru a-l scuti de o suferinţă grea şi prelungită, la capătul căreia există tot moarte. Este, aşadar, o punte de trecere peste un episod inutil şi dureros, către acelaşi final iminent. Tot tehnic, dreptul fiecăruia de a dispărea, în propriii termeni, s-ar exercita doar la cererea pacientului suferind, a rudelor sau a medicului. Din acest punct de vedere, este activă (cînd se intervine direct prin medicamentaţie), pasivă (cînd se suspendă menţinerea artificială a vieţii), voluntară (cînd pacientul o revendică) sau non-voluntară (cînd decizia vine din exterior: rudele sau medicul). "...Celor care sînt împotrivă le-aş recomanda filmul Mar adentro." Are 32 de ani, o carieră de jurnalist şi un fel de a percepe viaţa ca pe o libertate continuă. La fel şi moartea. Îmi vorbeşte de Ramón Sampedro, de drama omului prins în temniţa corpului său şi păzit de principiile morale ale celorlalţi. Cu ce drept - mă întreabă colegul jurnalist - societatea îţi impune o existenţă pe care tu nu o mai vrei? Sînt de acord, dar Sampedro e un exemplu de om conştient, el voia să moară şi-şi putea exprima dorinţa... Dar Terri Schiavo? Cazul femeii aflate în comă profundă, în imposibiliatea de a alege... Viaţa şi moartea i s-au hotărît de Justiţie, după lungi procese între părinţi şi soţ. Chiar dacă i s-a decis moartea pasivă, prin deconectare, Terri a mai trăit. Două săptămîni. Şi-l întreb - la rîndul meu... - inerţie fiziologică sau dorinţă lăuntrică? Dacă n-ar fi vorba de viaţă, totul ar fi simplu, logic şi normal, ar fi un drept ca celelalte, a cărui lipsă ne-ar revolta pe bună dreptate. Dacă n-ar fi vorba de viaţă, am putea cita definiţii, cuvinte golite de morala creştină, de sentimente contradictorii, şi, de ce nu, puterea exemplelor, puţine, dar reale, ale acelor pacienţi cărora ştiinţa nu le garanta nici o şansă de supravieţuire, dar care, printr-o nişă a acesteia, au fentat moartea. Cine îţi poate hotărî in absentia , dreptul de viaţă şi de moarte? ...Cînd bărbatu-său a avut accidentul şi a intrat în comă, doctorii i-au spus, senin şi pe faţă, că nu mai are şanse şi că, pînă la urmă, asta e viaţa: să înceapă să facă aranjamentele de înmormîntare. Unul a fost mai milos (a văzut-o înlemnită lîngă "condamnat"): cică existau 1% şanse ca bărbatul să mai poată exista independent de aparate, dar că tot o legumă o să rămînă. Şi atunci nu a mai ştiut să facă altceva decît să spere. Să spere într-un Dumnezeu în care credea de mică şi într-un procent miraculos. Că miracole - auzise ea - încă mai există. (Bărbatu-său a murit după cîteva luni, un infarct, dar ea şi-a putut continua viaţa, fără conştiinţa încărcată. Un miracol s-ar fi putut totuşi întîmpla...) ...Cînd tatăl ei era pe ultima sută de metri, bolnav de cancer, s-a rugat să moară. Acum îmi povesteşte şi-mi pare detaşată şi-mi pare rece şi cinică. I-o spun din priviri. "Ştiu asta... dar, gîndeşte-te, tatăl meu devenise, din cauza medicamentelor şi a suferinţei, dintr-un om extraordinar de activ, un cineva pe care nu-l mai cunoşteam. Îl simţeam pierdut de noi şi de sine... dacă acest drept ar fi depins în clipa aceea de mine, mi l-aş fi asumat fără regret; pentru că i-aş fi scutit, pe el şi pe mama, de o suferinţă inutilă..." O întreb ce s-ar fi întîmplat dacă mama ei s-ar fi opus. "Uneori - îmi răspunde - eşti obligat să devii deţinătorul adevărului absolut. Să ştii ce e mai bine pentru celălalt." Însă cei "mari", cei a căror părere decide, pînă la urmă, albul şi negrul de nuanţe, se opun. Biserica creştină, atît cea ortodoxă cît şi cea catolică, îşi exprimă atitudinea defavorabilă prin ideea că, deşi viaţa e "primul şi cel mai important dar făcut de Dumnezeu omului", e touşi un dar în arendă şi numai Dumnezeu are dreptul asupra ei. Articolul 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului spune că "orice fiinţă umană are dreptul la viaţă", iar un articol din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale precizează: "moartea nu poate fi aplicată în mod intenţionat". ...A.I. este doctor. Şi el îmi dă exemplul unui bolnav de cancer... în metastază... chinurile îi sînt atît de înfiorătoare încît nici morfina nu-şi mai face efectul; suferinţa? deasupra oricărei imaginaţii omeneşti. Te doare tot şi simţi că te rupi din toate părţile. "Ca medic, eşti obligat, prin lege, să îi prelungeşti agonia, mizînd pe minunile ştiinţei; se spune: e imoral să grăbeşti moartea. E însă moral să prelungeşti viaţa dincolo de orice limită a demnităţii şi raţiunii?" Astăzi, la noi, ca în mare parte a lumii, eutanasia e interzisă prin lege.