Dragostea – poem simfonic

„Dragostea a două persoane care se iubesc nu e aproape niciodată aceeași”, ne spune Stendhal în Despre dragoste, o carte pe care n-o mai citește azi aproape nimeni. Și tot Stendhal ne spune, în același loc, că dintre toate stimulentele iubirii, cel mai puternic și mai aproape de perfecțiune e muzica. Sînt multe alte afirmații din cartea lui Stendhal – altminteri o alcătuire curioasă, fără echivalent, ca însăși dragostea – la care nu se poate să nu te gîndești citind, via interesantele memorii ale protagonistei, detaliile iubirii pasionate, tumultuoase, plină de scene aprinse și de răsturnări spectaculoase, dintre Maruca Cantacuzino și George Enescu.

„Geniul și prințesa” sau „prințesa și artistul din popor” sînt cele două clișee cel mai des invocate atunci cînd se vorbește despre cei doi. Cu completarea pedantă a istoricului: în lumea exclusivistă a aristocrației de altădată, geniul și muzica erau aproape singurul pașaport de intrare dacă norocul – sau ghinionul – nașterii nu te proiectase din start acolo. Totuși, iubirea, iubirea adevărată, rareori ține seama de clișee. (Și de Istorie, dar aici intrăm deja în altă poveste.) Asta și fiindcă, așa cum ne-o spune tot Stendhal, „omul e lipsit de libertatea de a nu face lucrurile care îi produc cea mai mare plăcere posibilă”.

Prințesa și artistul ei nu erau cîtuși de puțin niște temperamente facile. Maruca era, așa cum se descrie ea însăși și cum o confirmă toți cei ce au cunoscut-o în epocă, o femeie bizară, capricioasă, nestăvilită, căreia îi plăceau clarobscurul, extravaganța, farsele de societate (cu condiția absolut necesară să fie ea aceea care le născocea); la fel ca regina Elisabeta, în căutarea unei lumi lipsite de limite, Maruca practica fervent spiritismul. Enescu era blînd, rezervat în public, workaholic, dar orgolios, încăpățînat și încrezător în steaua lui. Așa stînd lucrurile, iubirea înfiripată aproape întîmplător, pe drumul care ducea la Castelul Peleș, apoi „cristalizată” – tot de la Stendhal citire – într-o noapte de muzică în obscuritatea salonului Marucăi, n-avea nici ea cum să fie plicticoasă. De fapt, în primele ei faze, era atît de răvășitoare, încît impetuoasa Maruca a hotărît, la un moment dat, să o „porționeze”, să o alterneze cu momente de respiro, atît de mult simțea că o înstrăinează de sine. Apoi, fiindcă Maruca nu era chiar o madonă a statorniciei, crizele de gelozie ale rezervatului Enescu puteau lua proporții spectaculare: în mijlocul unei astfel de crize, Maestrul, reîntors de la Paris ca să îi ceară socoteală, a apucat un lemn de lîngă șemineu și mai că i-a crăpat princiarul cap femeii iubite. Doar mama și doica, pitite shakespearian pe sub ferestre, au reușit să împiedice la timp nenorocirea.

Dragostea s-ar fi putut sfîrși aici, cu o Marucă rătăcind prin Europa în compania unui aristocrat britanic, neconsolată și atît de șocată, încît simpla rostire a numelui lui Enescu în fața ei îi putea provoca o criză de inimă. Dar marele mister al relației dintre Maruca și Enescu – sau poate doar dovada simplă că se iubeau cu adevărat – e continuitatea, faptul că, odată ce s-au întîlnit, indiferent ce li se mai întîmplă, ce le oferă sau ce le răpește viitorul, indiferent cît de mult ajung să se înstrăineze fiecare de sine, cei doi rămîn împreună pînă la capăt. Nu e un basm, căci în basme nu știi niciodată ce a urmat cu adevărat după „și au trăit fericiți...”. Nu e nici tragedie clasică, fiindcă în tragediile clasice rareori eroii rămîn împreună. E viață pur și simplu, o iubire lungă cît viața, în care fidelitatea în sens pămîntesc ajunge să nici nu mai conteze, în care chipul îmbătrînit – sau sluțit de vitriolul altei iubiri – al Marucăi pare să rămînă mereu același, ca o efigie, în ochii bărbatului iubitor, în care geniul lui nu îi îndepărtează, ci îi apropie și mai mult. Printr-un paradox pe care, recunosc, mi-e greu să-l înțeleg, paginile din memoriile sale în care Maruca descrie nașterea operei Oedip, în vizuina boemă de la Châtelet, apoi în tihna moldovenească a conacului de la Tescani, sînt pline de o intimitate senină, neverosimil de senină pentru oricine a ascultat Oedip măcar o dată în viață.

Iar paginile în care alții – de pildă, simpaticul bîrfitor Ilie Kogălniceanu, fiul celebrului Mihail – descriu, cu parti-pris-ul celui mărginit, convins că, într-un cuplu, femeia e întotdeauna de vină, ultimii ani din viața lor în exil nu dovedesc, în ultimă instanță, nimic despre această atît de complicată țesătură a sufletelor.

Dacă într-o poveste de dragoste poate exista ceva pilduitor – deși, cel mai probabil, nu poate, fiindcă nici o poveste de dragoste nu are cum să semene cu alta –, atunci asta ar avea de învățat istoricii iubirii de la Maruca și Enescu: nu e deloc o regulă ca dragostea pasionată să dureze trei ani, trei acte și-un antract, flacără trecătoare urmată, în cel mai fericit caz, de lunga plictiseală mocnită numită pios prietenie. Dimpotrivă, dragostea poate să ardă la fel toată viața și, de ce nu, și dincolo de ea. Un lanț nesfîrșit de cristalizări, delicat și rezistent în același timp, mistuitor și dătător de seninătate, atît de inexplicabil și de uimitor încît însuși Stendhal – nu doar epigonii lui din zilele noastre – s-ar vedea obligat să-și revizuiască radical teoriile.

Alina Pavelescu este arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Sindromul Stavroghin, Editura Humanitas, 2019.