Dragă Vlad,

Cecilia ŞTEFĂNESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 502 din 26 septembrie-2 octombrie 2013
Dragă Vlad, jpeg

Adevărul e că sînt foarte obosită. M-am gîndit de multe ori că poate ai venit prea tîrziu. Sînt „acea“ femeie de 36 de ani – vorba lui Po, ursul panda – căreia, printre micile ei disperări, inerente vîrstei şi zgomotului fiinţei sale fricoase, i-a mai crescut un cap, cel al neputinţei şi al îndoielii de a fi ce şi-a dorit dintotdeauna – mamă. Toate cîntecele care preaslăvesc, toate sacrificiile care au stat drept model, toată literatura, toate Agripinele şi toţi orfelinii, de la Albă ca Zăpada, Gavroche şi Cosette, pînă la puiul lui Brătescu Voineşti, s-au adunat toţi şi toate, şi din răsuflarea lor tăiată s-a format un cumulus care apasă greu asupra creştetelor noastre. Mi-e teamă că nu voi putea duce sarcina asta pînă la capăt, că nu voi reuşi să scot din tine un omuleţ adevărat, în sensul adevărului pe care par să-l vadă atît de clar toţi părinţii din jurul meu.

(...) Te urmăresc pe marginea piscinei împărţite pentru adulţi şi copii. Te văd, băieţelul meu, îţi văd feţişoara albă şi încă bucălată, pentru cei 3 ani ai tăi, pe fundul marmorat al piscinei. Pluteşti cu ochii închişi şi doar imaginea asta îmi toarnă ciment prin vene. Şi e doar o mică parte din teamă, te asigur. Azi, tatăl tău te-a ţinut de subsuori şi, prin apa sărată a mării, ai dat din picioare. Parcă pedalai. Te-am aplaudat şi mi-a trecut prin cap că fără tine m-aş fi plictisit de moarte. În fond, Vlad, cine sîntem noi acum? De cînd ai apărut, mi-e foarte greu să spun nu numai cine e bărbatul de lîngă mine, dar mai ales cine sînt eu. Cu siguranţă sînt mama ta, iar el, tatăl tău. Cînd mă uit în oglindă, o văd pe mama ta, şi mult mai puţin pe mine. La fel e şi cu tatăl tău. Facem drumul ăsta de du-te-vino, între afecţiunea pentru părintele copilului nostru şi regretul de a nu mai putea recunoaşte persoana devenită, între timp, un hibrid de partener-de-somn-părinte-iubit, care să semene, dacă se poate, şi cu noi de la început. E un sentiment care ţine de un an şi ceva. Am crezut că e o etapă, că după ce vom fi trecut de buimăceala primului an, de teama că vei muri, că te voi găsi dimineaţa fără răsuflare, ca un înger de alabastru cocoţat într-un colţ al camerei, mut, sau că te vei lovi, atunci cînd începuseşi să mişti haotic prin casă, de vreun colţ al preamultelor mese pe care le aveam în preamica noastră casă, ne vom recăpăta suflul nostru de cuplu. Pentru că, Vlad, vezi tu (ştiu că sună prost şi profesoral, dar în curînd tot ce voi spune eu va suna prost pentru mintea ta tînără, în rebeliune, aşa că nu-mi voi alege cuvintele), înainte de a fi fost tatăl tău, Florin a fost mai degrabă un bărbat haotic şi atrăgător, pe care l-am cunoscut mai devreme cu nouă ani de a fi apărut tu. Nouă ani e mult pentru oricine, darămite pentru nişte persoane anxioase şi nevrotice cum sîntem noi, eu şi tatăl tău. Chiar dacă, el, dinspre partea lui, nu va recunoşte. Ţin minte că aveai şase luni intrauterine şi te purtam mîndră de colo-colo, cînd am ajuns la o petrecere nu foarte simandicoasă, dată atunci de noul ambasador al Franţei. Eram cîţiva oameni care nu se cunoşteau între ei sau, dacă se cunoşteau, nu-şi mai vorbeau. Eu eram somnoroasă şi cuminte. M-am aşezat, după masă, pe un fotoliu, în timp ce Florin discuta cu comesenii. O doamnă, care mi-a rămas pînă în ziua de azi necunoscută, m-a avertizat că, dacă un copil apare în viaţa unui cuplu la o distanţă de timp semnificativ de mare după ce s-au cunoscut, e posibil să creeze dezechilibre în existenţa tihnită şi jalonată de tabieturi. Noi, viaţă tihnită, Vlad, niciodată nu am avut, iar tabietul meu – deşi cu greu îşi face loc în definiţia cuvîntului „tabiet“ – este că mi-a plăcut, de cînd mă ştiu – nu, nu mi-a plăcut, am avut nevoie şi am adorat – să dorm mult dimineaţa. „Tabietul“ meu era să mă scol pe la 11-12 şi să trîndăvesc în faţa unei ceşti de cafea. Să dau şi să aştept telefoane, să sufăr inutil, să las timpul să zboare pe lîngă mine, în speranţa că va veni o zi, da, da, o zi cînd rîndurile îmi vor zbura din degete, singure. Poate că de tabietul ăsta suferă toţi scriitorii sau poate lenea e boala mea cronică. Dar ştiu că mi-au plăcut mereu lenevoşii şi, după cîte mi s-a părut, la vreo două săptămîni după ce te-am adus, năucă şi speriată, de la maternitate, nici tu nu dădeai semne că ai fi vreun vrednic. 

* * *

Mergi ca un soldăţel la grădiniţă. Mi-ar plăcea să-ţi pot citi, fie şi pentru o secundă, gîndurile. Îţi place unde mergem acum? Străbatem strada cu nume predestinat, General Berthelot, te ţin de mînă şi tu mă întrebi, pe limba ta: „Ce-i aia? Da’ aia? Da’ aia?“ Mi-o amintesc pe mama, stăteam în braţele ei în troleibuz şi o întrebam încontinuu, iar ea încerca să se eschiveze, să-mi evite întrebările, şi eu, cu aceeaşi încăpăţînare pe care o regăsesc înmiită la tine, o întorceam la întrebarea rămasă fără răspuns şi ea, chinuită, încercînd să evadeze cu privirea pe fereastra murdară a troleibuzului în care oamenii se înghesuiau, înghiţindu-şi unul altuia sufletele, mama încerca să improvizeze, pentru a mă înveseli înaintea jelaniei finale, din faţa porţii grădiniţei de pe Calea Victoriei. Dacă mama mi-ar fi putut citi, fie şi pentru o secundă, gîndurile, ar fi descoperit cît de mult uram grădiniţa, clădirea cojită, cu încăperi înalte, în care orice vorbă părea spusă de două ori. Mi s-au şters educatoarele din minte, colegii, mîncarea, jocurile sau pedepsele. Ţin minte doar atît, cum stăteam după-amiaza în patul de fier vopsit în alb, ca-ntr-un salon de spital, uitîndu-mă pe fereastră, unde se vedea clădirea mare a Ministerului în care lucra ea, şi încercînd să ghicesc fereastra de la care s-ar fi putut ivi să-mi facă cu mîna. Aşa că, Vlad, dacă aş putea ghici că măcar o zecime din gîndurile mele negre, din frica mea nemăsurată de abandon de atunci sînt acum în capul tău rotund şi frumos curbat, pe care ţi l-am modelat, ca din plastilină, pe cînd abia îţi deschiseseşi ochii şi erai roşu şi zbîrcit, şi te puneam ca-ntr-un ritual să dormi cînd pe-o parte, cînd pe alta, te-aş lega de poalele fustei mele, te-aş ţine lipit la piept, te-aş legăna ca pe un bebeluş. Dar tu pari curajos, tu pari viteaz, eşti vesel şi ai poftă să legi prietenii. „Monadă“ – aşa îţi spunem, eu şi tatăl tău, cu inima bubuindu-ne de mîndrie în piept. Te observ de la distanţă, eşti prietenos şi, în acelaşi timp, îţi păstrezi îndîrjit singurătatea. Semeni atît de bine cu tatăl tău, mi-ar fi plăcut să ne cunoşti şi înainte, cînd nu eram mama şi tatăl tău. Asta n-o să ai de unde s-o ştii, dar am început să mă gîndesc la tine la cîteva săptămîni după ce l-am cunoscut pe Florin. Aveam 23 de ani şi, cum îmi mai spunea mama, nu ştiam nici măcar cît costă o pîine. Însă mi-a plăcut atît de mult de tatăl tău, am avut o încredere atît de oarbă în el, încît i-am spus imediat. Sigur, i-am spus că îmi doresc o fată care să-i semene, iar el a rîs de mine şi mi-a prezis că, cel mai probabil, vom face un băiat. Au trecut nouă ani de la discuţia noastră. Apoi, am plecat la Paris şi am stat trei săptămîni singură, aşteptîndu-l. Niciodată nu mi s-a părut oraşul ăla mai searbăd şi mai colţuros. Începusem să mă gîndesc din ce în ce mai serios la tine şi la el şi, gîndindu-mă aşa, mi-a trecut prin cap cu claritate că tatăl tău nu va mai veni la întîlnirea noastră şi că nu mai există nici un viitor pentru noi, că tu nu vei mai exista, nici un plan, nimic. Şi atunci picioarele mi s-au făcut noduroase şi pete de bătrîneţe mi-au apărut pe mîini şi sîngele a devenit vîscos. Dar tatăl tău a venit şi viaţa a reintrat în normal. Şi abia în decembrie am aflat, în sfîrşit, că fetiţa la care visam s-a transformat în băiat. Am vărsat cîteva lacrimi. Habar n-aveam că tot ce-mi imaginasem eu pînă atunci avea să fie depăşit cu mult de realitate.

Băieţoiul meu, monada mea preţioasă, poate că ne vezi preocupaţi şi, uneori, tracasaţi. Ai 5 ani fără cîteva zile şi eşti cel mai vesel şi mai solar copil pe care l-am văzut vreodată. Florin te aruncă în apă şi te culege din valuri, iar tu gîlgîi fericit. Tragi de el şi nu-l laşi nici o clipă să se odihnească şi, cînd dispare să-ţi cumpere o îngheţată, intri în alertă şi începi să mă întrebi, cu figura rotundă, îngrijorată: „Unde e tata? Unde e tata?“ Faţa ta străluceşte. „Mama, uită-te în ochii mei“ şi mă uit în ochii tăi pietroşi. Nici o frică, nici cea mai mică umbră de frică. Sîntem pentru tine, poate, mai mult decît la început, mama şi tata. Din ce în ce mai mult mama şi tata, din ce în ce mai puţin Cecilia şi Florin. Cred că şi noi tresărim la auzul numelor noastre. Mama, care e un pic cam prea cicălitoare, şi tata, care e un pic cam prea liber şi tolerant. Doi sateliţi care gravitează în jurul unei monade vesele şi înţelepte. Ne întrebăm, uneori, cu voce tare, ce-o să te faci cînd o să fii mare, şi ne uităm amîndoi, speriaţi, unul la celălalt. Abia atunci am impresia, în frica aceea de neprevăzut, că ne regăsim. Războaie, molime şi lucruri groaznice ne dau tîrcoale şi tot ce putem noi face e să stăm uniţi şi cuminţi în jurul tău. Uneori, frica asta mă gîtuie şi cel mai greu e să mi-o ţin în frîu, să nu o eliberez. Florin se încruntă şi-mi reproşează: „Îi spui prea des te iubesc, asta se spune mai rar.“ Dar, dacă ar fi după mine, nu ţi-aş mai spune nimic altceva. Dragostea creşte cu timpul, sper să-ţi aduci aminte cînd te vei fi săturat să auzi declaraţiile mele. Sper să-ţi aduci aminte şi cînd, poate, vei citi rîndurile astea, scrise în vacanţe, în timpul după-amiezelor, cînd cu o ureche îţi veghez somnul şi cu alta încerc să aud sunetele viitorului. Aşa să ştii tu, dragostea creşte de la o zi la alta, ca Făt-Frumos din poveste, băieţoiul meu mult preaiubit... 

Cecilia Ştefănescu este scriitoare şi scenaristă. 

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Fost membru CNA, atac la adresa unui concurent de la Românii au talent. Ce răspunde mama băiețelului luat în vizor
Mama lui Rareș Prisacariu, băiețelul care a primit Golden Buzz-ul la emisiunea Românii au talent a răspuns la reacția dură pe care Radu Herjeu, fost membru CNA, a avut-o după emisiune.
image
Clujul depășește la PIB orașe similare din Estul Europei. „Percepția e una, realitatea e alta”
Zona Metropolitană Cluj a depășit, în ceea ce privește Produsul Intern Brut, zone metropolitane din jurul altor orașe similare din țări estice. Economistul Radu Nechita explică de ce clujenilor nu li se pare că ar trăi mai bine.
image
Marius Manole, în șoc hipotermic pe scenă!
„Ce avem noi aici?”, o piesă de teatru scrisă și regizată de Lia Bugnar, jucată de Carmen Tănase, Maria Obretin și Marius Manole, a fost un succes deplin la Birmingham, unde spectatorii nici măcar n-au observat că Marius Manole a intrat șoc hipotermic.

HIstoria.ro

image
Caragiale: un client râvnit, dar un cârciumar prost VIDEO
Caragiale: un client râvnit, un cârciumar prost
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.
image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.