Dragă Vlad,

Adevărul e că sînt foarte obosită. M-am gîndit de multe ori că poate ai venit prea tîrziu. Sînt „acea“ femeie de 36 de ani – vorba lui Po, ursul panda – căreia, printre micile ei disperări, inerente vîrstei şi zgomotului fiinţei sale fricoase, i-a mai crescut un cap, cel al neputinţei şi al îndoielii de a fi ce şi-a dorit dintotdeauna – mamă. Toate cîntecele care preaslăvesc, toate sacrificiile care au stat drept model, toată literatura, toate Agripinele şi toţi orfelinii, de la Albă ca Zăpada, Gavroche şi Cosette, pînă la puiul lui Brătescu Voineşti, s-au adunat toţi şi toate, şi din răsuflarea lor tăiată s-a format un cumulus care apasă greu asupra creştetelor noastre. Mi-e teamă că nu voi putea duce sarcina asta pînă la capăt, că nu voi reuşi să scot din tine un omuleţ adevărat, în sensul adevărului pe care par să-l vadă atît de clar toţi părinţii din jurul meu.

(...) Te urmăresc pe marginea piscinei împărţite pentru adulţi şi copii. Te văd, băieţelul meu, îţi văd feţişoara albă şi încă bucălată, pentru cei 3 ani ai tăi, pe fundul marmorat al piscinei. Pluteşti cu ochii închişi şi doar imaginea asta îmi toarnă ciment prin vene. Şi e doar o mică parte din teamă, te asigur. Azi, tatăl tău te-a ţinut de subsuori şi, prin apa sărată a mării, ai dat din picioare. Parcă pedalai. Te-am aplaudat şi mi-a trecut prin cap că fără tine m-aş fi plictisit de moarte. În fond, Vlad, cine sîntem noi acum? De cînd ai apărut, mi-e foarte greu să spun nu numai cine e bărbatul de lîngă mine, dar mai ales cine sînt eu. Cu siguranţă sînt mama ta, iar el, tatăl tău. Cînd mă uit în oglindă, o văd pe mama ta, şi mult mai puţin pe mine. La fel e şi cu tatăl tău. Facem drumul ăsta de du-te-vino, între afecţiunea pentru părintele copilului nostru şi regretul de a nu mai putea recunoaşte persoana devenită, între timp, un hibrid de partener-de-somn-părinte-iubit, care să semene, dacă se poate, şi cu noi de la început. E un sentiment care ţine de un an şi ceva. Am crezut că e o etapă, că după ce vom fi trecut de buimăceala primului an, de teama că vei muri, că te voi găsi dimineaţa fără răsuflare, ca un înger de alabastru cocoţat într-un colţ al camerei, mut, sau că te vei lovi, atunci cînd începuseşi să mişti haotic prin casă, de vreun colţ al preamultelor mese pe care le aveam în preamica noastră casă, ne vom recăpăta suflul nostru de cuplu. Pentru că, Vlad, vezi tu (ştiu că sună prost şi profesoral, dar în curînd tot ce voi spune eu va suna prost pentru mintea ta tînără, în rebeliune, aşa că nu-mi voi alege cuvintele), înainte de a fi fost tatăl tău, Florin a fost mai degrabă un bărbat haotic şi atrăgător, pe care l-am cunoscut mai devreme cu nouă ani de a fi apărut tu. Nouă ani e mult pentru oricine, darămite pentru nişte persoane anxioase şi nevrotice cum sîntem noi, eu şi tatăl tău. Chiar dacă, el, dinspre partea lui, nu va recunoşte. Ţin minte că aveai şase luni intrauterine şi te purtam mîndră de colo-colo, cînd am ajuns la o petrecere nu foarte simandicoasă, dată atunci de noul ambasador al Franţei. Eram cîţiva oameni care nu se cunoşteau între ei sau, dacă se cunoşteau, nu-şi mai vorbeau. Eu eram somnoroasă şi cuminte. M-am aşezat, după masă, pe un fotoliu, în timp ce Florin discuta cu comesenii. O doamnă, care mi-a rămas pînă în ziua de azi necunoscută, m-a avertizat că, dacă un copil apare în viaţa unui cuplu la o distanţă de timp semnificativ de mare după ce s-au cunoscut, e posibil să creeze dezechilibre în existenţa tihnită şi jalonată de tabieturi. Noi, viaţă tihnită, Vlad, niciodată nu am avut, iar tabietul meu – deşi cu greu îşi face loc în definiţia cuvîntului „tabiet“ – este că mi-a plăcut, de cînd mă ştiu – nu, nu mi-a plăcut, am avut nevoie şi am adorat – să dorm mult dimineaţa. „Tabietul“ meu era să mă scol pe la 11-12 şi să trîndăvesc în faţa unei ceşti de cafea. Să dau şi să aştept telefoane, să sufăr inutil, să las timpul să zboare pe lîngă mine, în speranţa că va veni o zi, da, da, o zi cînd rîndurile îmi vor zbura din degete, singure. Poate că de tabietul ăsta suferă toţi scriitorii sau poate lenea e boala mea cronică. Dar ştiu că mi-au plăcut mereu lenevoşii şi, după cîte mi s-a părut, la vreo două săptămîni după ce te-am adus, năucă şi speriată, de la maternitate, nici tu nu dădeai semne că ai fi vreun vrednic. 

* * *

Mergi ca un soldăţel la grădiniţă. Mi-ar plăcea să-ţi pot citi, fie şi pentru o secundă, gîndurile. Îţi place unde mergem acum? Străbatem strada cu nume predestinat, General Berthelot, te ţin de mînă şi tu mă întrebi, pe limba ta: „Ce-i aia? Da’ aia? Da’ aia?“ Mi-o amintesc pe mama, stăteam în braţele ei în troleibuz şi o întrebam încontinuu, iar ea încerca să se eschiveze, să-mi evite întrebările, şi eu, cu aceeaşi încăpăţînare pe care o regăsesc înmiită la tine, o întorceam la întrebarea rămasă fără răspuns şi ea, chinuită, încercînd să evadeze cu privirea pe fereastra murdară a troleibuzului în care oamenii se înghesuiau, înghiţindu-şi unul altuia sufletele, mama încerca să improvizeze, pentru a mă înveseli înaintea jelaniei finale, din faţa porţii grădiniţei de pe Calea Victoriei. Dacă mama mi-ar fi putut citi, fie şi pentru o secundă, gîndurile, ar fi descoperit cît de mult uram grădiniţa, clădirea cojită, cu încăperi înalte, în care orice vorbă părea spusă de două ori. Mi s-au şters educatoarele din minte, colegii, mîncarea, jocurile sau pedepsele. Ţin minte doar atît, cum stăteam după-amiaza în patul de fier vopsit în alb, ca-ntr-un salon de spital, uitîndu-mă pe fereastră, unde se vedea clădirea mare a Ministerului în care lucra ea, şi încercînd să ghicesc fereastra de la care s-ar fi putut ivi să-mi facă cu mîna. Aşa că, Vlad, dacă aş putea ghici că măcar o zecime din gîndurile mele negre, din frica mea nemăsurată de abandon de atunci sînt acum în capul tău rotund şi frumos curbat, pe care ţi l-am modelat, ca din plastilină, pe cînd abia îţi deschiseseşi ochii şi erai roşu şi zbîrcit, şi te puneam ca-ntr-un ritual să dormi cînd pe-o parte, cînd pe alta, te-aş lega de poalele fustei mele, te-aş ţine lipit la piept, te-aş legăna ca pe un bebeluş. Dar tu pari curajos, tu pari viteaz, eşti vesel şi ai poftă să legi prietenii. „Monadă“ – aşa îţi spunem, eu şi tatăl tău, cu inima bubuindu-ne de mîndrie în piept. Te observ de la distanţă, eşti prietenos şi, în acelaşi timp, îţi păstrezi îndîrjit singurătatea. Semeni atît de bine cu tatăl tău, mi-ar fi plăcut să ne cunoşti şi înainte, cînd nu eram mama şi tatăl tău. Asta n-o să ai de unde s-o ştii, dar am început să mă gîndesc la tine la cîteva săptămîni după ce l-am cunoscut pe Florin. Aveam 23 de ani şi, cum îmi mai spunea mama, nu ştiam nici măcar cît costă o pîine. Însă mi-a plăcut atît de mult de tatăl tău, am avut o încredere atît de oarbă în el, încît i-am spus imediat. Sigur, i-am spus că îmi doresc o fată care să-i semene, iar el a rîs de mine şi mi-a prezis că, cel mai probabil, vom face un băiat. Au trecut nouă ani de la discuţia noastră. Apoi, am plecat la Paris şi am stat trei săptămîni singură, aşteptîndu-l. Niciodată nu mi s-a părut oraşul ăla mai searbăd şi mai colţuros. Începusem să mă gîndesc din ce în ce mai serios la tine şi la el şi, gîndindu-mă aşa, mi-a trecut prin cap cu claritate că tatăl tău nu va mai veni la întîlnirea noastră şi că nu mai există nici un viitor pentru noi, că tu nu vei mai exista, nici un plan, nimic. Şi atunci picioarele mi s-au făcut noduroase şi pete de bătrîneţe mi-au apărut pe mîini şi sîngele a devenit vîscos. Dar tatăl tău a venit şi viaţa a reintrat în normal. Şi abia în decembrie am aflat, în sfîrşit, că fetiţa la care visam s-a transformat în băiat. Am vărsat cîteva lacrimi. Habar n-aveam că tot ce-mi imaginasem eu pînă atunci avea să fie depăşit cu mult de realitate.

Băieţoiul meu, monada mea preţioasă, poate că ne vezi preocupaţi şi, uneori, tracasaţi. Ai 5 ani fără cîteva zile şi eşti cel mai vesel şi mai solar copil pe care l-am văzut vreodată. Florin te aruncă în apă şi te culege din valuri, iar tu gîlgîi fericit. Tragi de el şi nu-l laşi nici o clipă să se odihnească şi, cînd dispare să-ţi cumpere o îngheţată, intri în alertă şi începi să mă întrebi, cu figura rotundă, îngrijorată: „Unde e tata? Unde e tata?“ Faţa ta străluceşte. „Mama, uită-te în ochii mei“ şi mă uit în ochii tăi pietroşi. Nici o frică, nici cea mai mică umbră de frică. Sîntem pentru tine, poate, mai mult decît la început, mama şi tata. Din ce în ce mai mult mama şi tata, din ce în ce mai puţin Cecilia şi Florin. Cred că şi noi tresărim la auzul numelor noastre. Mama, care e un pic cam prea cicălitoare, şi tata, care e un pic cam prea liber şi tolerant. Doi sateliţi care gravitează în jurul unei monade vesele şi înţelepte. Ne întrebăm, uneori, cu voce tare, ce-o să te faci cînd o să fii mare, şi ne uităm amîndoi, speriaţi, unul la celălalt. Abia atunci am impresia, în frica aceea de neprevăzut, că ne regăsim. Războaie, molime şi lucruri groaznice ne dau tîrcoale şi tot ce putem noi face e să stăm uniţi şi cuminţi în jurul tău. Uneori, frica asta mă gîtuie şi cel mai greu e să mi-o ţin în frîu, să nu o eliberez. Florin se încruntă şi-mi reproşează: „Îi spui prea des te iubesc, asta se spune mai rar.“ Dar, dacă ar fi după mine, nu ţi-aş mai spune nimic altceva. Dragostea creşte cu timpul, sper să-ţi aduci aminte cînd te vei fi săturat să auzi declaraţiile mele. Sper să-ţi aduci aminte şi cînd, poate, vei citi rîndurile astea, scrise în vacanţe, în timpul după-amiezelor, cînd cu o ureche îţi veghez somnul şi cu alta încerc să aud sunetele viitorului. Aşa să ştii tu, dragostea creşte de la o zi la alta, ca Făt-Frumos din poveste, băieţoiul meu mult preaiubit... 

Cecilia Ştefănescu este scriitoare şi scenaristă.