Dragă Saşa,
Încep să scriu această scrisoare a zecea oară. Mă tem, aşa cum m-am temut să te ţin prima oară în braţe. Exagerez. Atunci m-am temut mult. Mult mai mult. Am avut o teamă cum nu am mai avut niciodată în viaţa mea. De ce? Nu pot explica, dar am avut un sentiment de neputinţă, de „cutremur“, pentru că vedeam şi simţeam o fiinţă faţă de care nu sînt doar responsabil... Oare ce sînt?
În aceşti doi ani şi patru luni, am trăit ceva fantastic. Am învăţat mai mult decît am învăţat pînă acum din toate cărţile citite. Sau poate am învăţat altceva. Ceva ce îmi lipsea. Cînd te-am spălat prima oară, aveam în faţă un ghid despre ce se face, cum se face şi în ce ordine. Citeam, bifam şi îndeplineam ordinile medicilor, ca să iasă totul „ca la carte“. Executam şi mă temeam. Dar era o teamă plină de fericire cînd te vedeam mulţumit. Asta simţeam. După aceea, totul a mers mult mai bine. Improvizam şi eu, şi tu. Tu, însă, o făceai cu mult mai multă naturaleţe. Eu improvizam ca un om mare, neinteresant şi complexat. După aceea, am început să simt mirosurile. Mirosurile unui copil care suge de la sîn. E ameţitor. Şi acum caut acel miros, care începe să te părăsească. Nu e vina ta. Vin altele. După care ai început să mă faci tot mai fericit, în cel mai banal mod, prin „umplerea scutecelor“ cu minuni. Eram ca un bătrîn din poveştile româneşti şi ruseşti, care aşteaptă ca odrasla să îi facă un „ou de aur“. Sugeai cu patimă şi făceai minunatele „ouă de aur“. Nu am fost mai fericit decît să te scap de ele, să te spăl şi să te îmbrac. Şi tu ai insistat. Spre fericirea mea.
Dar acesta a fost doar începutul. A urmat gîngureala: cea mai frumoasă melodie pe care o poate auzi un tată. Era de neînţeles, dar atît de plăcut. Încet-încet, am învăţat să te înţeleg. Prin gînguritul tău, spuneai mult mai mult decît spuneam eu în rarele momente inspirate. După care, au venit cuvintele. Puţine, dar sigure. Şi a venit şi vremea să mă anunţi: „Tati, vreau caca.“ Nu a existat o declaraţie mai frumoasă şi mai aşteptată. E mai mult decît o declaraţie de dragoste. Este însăşi dragostea, manifestată aproape biologic faţă de un părinte temător. A urmat o altă etapă de fericire.
Şi au curs lunile, ne-am plimbat, am cunoscut şi eu cartierul. Tu mi l-ai arătat. Şi a venit vremea să te învăţ să mergi. Tu ai refuzat. Pînă într-o zi, cînd eu, trîntit în fotoliu, priveam o banală emisiune TV, iar tu ai pornit dinspre fotoliu spre biroul meu, care de mult nu mai este doar al meu. Şi ai mers, pe propriile picioare, privindu-mă şi sfidîndu-mă, ca un om independent. Ai mers vertical, chiar dacă cu mici poticneli. Tu mergeai, iar eu zburam de fericire. Tu repetai traseul, iar eu, ca prostul, în loc să mă bucur de fericirea pe care mi-o ofereai, încercam să te filmez. Aşa sînt oamenii maturi: proşti şi egoişti. Uită să trăiască fericirea unică. Se tem că nu mai au memorie şi caută forme de „monumentalizare“ a clipei fericite. Dar tu ţi-ai văzut de treabă.
Ai început să mă scoţi tot mai des prin parc, să mă faci să devin „tata lui Saşa“ şi să te văd cum te joci cu „pipiii“. Cum o pupi pe Teia, minunata prietenă şi vecină româno-thailandeză, cum negociezi cu Luca schimbul de jucării şi cum îi furi bicicleta Ecaterinei. Să trăiesc fericirea zilnică de a te duce la creşă, de a te lua şi de a asculta poveştile tale neclare, dar atît de impresionante.
Acum o lună, în timp ce mergeam cu maşina, mi-ai zis clar şi răspicat: „Nu pace muzica asta!“ Nu te-am învăţat ce muzică e bună şi care e proastă, dar atunci ai avut dreptate. Era un FM tare prost, singurul care se prindea în zona aceea. Asta e lumea în care trăim şi tu deja ai înţeles. Aştept alte reacţii. Am mers în ultimele săptămîni la demonstraţii. Ţi-a plăcut. Acasă, ai început să strigi puţin peltic: „Vleau a potest!“ şi „Unit, savat, Rosa Motaaana!“ Sînt fericit, dar nu ştiu ce o să urmeze.
Ultima oară, acum cîteva zile, te-am întrebat: „Saşa, ce ai visat?“ Şi mi-ai spus zîmbind, şmechereşte, deja cu zîmbetul omului care ştie mai mult decît să-şi externalizeze simplele instincte: „Tata, am visat ata (numele de cod a ştim noi ce) mare cu lapte...“ E un vis frumos. Dar mă tem că lumea în care creşti nu-ţi va oferi aşa ceva. Sînt fericit, dar mă tem în continuare. Poate, cînd o să creşti mai mare, o să mă ajuţi să înţeleg de ce mă tem atît de tare. Şi de ce sînt atît de fericit.
Al tău,
Tata
Vasile Ernu este scriitor şi publicist. Cea mai recentă carte publicată: Intelighenţia rusă azi, Editura Cartier, 2012.
