Dragă Maria,

Cele mai uimitoare fiinţe pe care le-am văzut în viaţa mea au fost nişte arici mari de tot, un pui de bufniţă cît palma şi un căluţ de mare. Le-am văzut pe toate de foarte aproape, şi toate erau libere să plece; nu erau în spatele unor garduri, iar eu nu le-am tulburat trecerea decît ca să le admir eleganţa. Tare m-am bucurat că au trecut pe acolo!

Ştii, cred că am fost norocoasă că am putut vedea fiecare fiinţă specială din viaţa mea, căci fiinţele speciale au darul acesta nemaivăzut: îţi umplu inima de încîntare şi de bucurie.

Sper să pot să-ţi arăt şi ţie cîndva aricii cei graşi de la Sfîntu Gheorghe, ca să ne bucurăm împreună că sînt la fel de simpatici ca în cărţile de poveşti. Sper să mai existe căluţi de mare şi în anii următori şi să fim atît de norocoase încît să zărim măcar unul, delicat şi translucid. Şi sper să vezi, mare sau mică, măcar o bufniţă; s-o zăreşti suficient de aproape (însă liberă) ca să înţelegi cîtă forţă şi cîtă frumuseţe se ascund în ea.

Dar toate fiinţele astea minunate s-au dovedit a fi nici pe departe atît de uimitoare ca puiul de om pe care l-am ţinut pentru prima oară în braţe într-o zi de joi, la ora 11,25. Puiul de om despre care vorbesc eşti tu, iar întîlnirea noastră nu se poate compara cu nimic. Dintre toate fiinţele uimitoare pe care am avut norocul să le întîlnesc, tu eşti cea mai minunată, iar fiinţele acelea şi-au adunat în tine darurile, ca o prezicere tăcută. Ca şi cum eu, întîlnindu-mă cu ele, bucurîndu-mă de ele ca de minuni ce sînt, le-am admirat cîte o însuşire, aşezînd-o într-un colţ al sufletului. Am pus pe colţ o etichetă, am scris mare Minunăţii şi am tot strîns acolo, din timp în timp, comori bune de pus pe rană. Iar cînd tu te-ai anunţat şi ai început să fii, eu te-oi fi dăruit, inconştient, cu însuşirile minunate pe care le purtam în suflet.

Dolofană ca un arici, ai avut întotdeauna darul de a-i opri pe oameni în loc, pentru a le răpi cîte un zîmbet uimit. Frumoasă şi dulce, cu chipul rotunjor şi luminos, de-ţi vine s-o mîngîi şi s-o strîngi în braţe, s-o pupi şi să o miroşi, să te convingi că ceva atît de drăguţ există pe lume – aşa era Maria mea mică, aşa eşti şi acum.

Porţi cu tine un fel de înţelepciune fără vîrstă, la fel ca orice bufniţă, mică sau mare. Chiar şi cînd încăpeai în palme, simţeam forţa ta. Te-am respectat din prima zi, aşa cum am respectat bufniţa aceea mititică, cu privirea ei pătrunzătoare şi atoateştiutoare; ţi-am respectat nevoile, te-am pus în centrul vieţii mele şi am aşteptat, cuminte, să îmi arăţi cum îţi e bine.

Ca şi căluţul de mare, singurul pe care am avut norocul să îl văd, am ştiut dintotdeauna că am avut mare noroc să te întîlnesc. Delicată ca şi el, atît de uşor de pierdut printre degete, aparţii şi nu acestui loc. Aminteşti, ca şi el, de o puritate şi o gingăşie pe care simt că trebuie să le preţuiesc şi să le apăr. Simt că trebuie să am grijă de tine şi că tu, fără să îţi dai seama, ai grijă de mine. Ştii cum? E foarte simpatic. Ai reuşit să aduci la lumină cele mai bune lucruri din mine, unele pe care le îngropasem atît de adînc, încît aproape că uitasem de ele. Şi mă faci în fiecare zi mai bună şi mai fericită, iar asta e mare, mare lucru. E o salvare şi o responsabilitate uriaşă să pot – în sfîrşit – să simt atît de multă iubire.

Dar mai sînt în tine atît de multe daruri fără seamăn! De la ochii albaştri la rîsul tău în cascadă, de la creativitatea cu care ne dăruieşti, în cîte o seară, nume de zînă nemaivăzută (ieri-seară, tati a fost Zîna Tavanurilor, iar asta zău că trebuie să ne-o explici mai bine), la felul în care vorbeşti cu oameni necunoscuţi ca şi cum ţi-ar fi prieteni de-o viaţă. Sau pasiunea ta pentru dans şi pentru teatru, sau mutrele pe care le faci cînd vrei să ne distrezi, sau cuvintele pe care le inventezi. Cum era? Focochei. Mă şi mir cîteodată cum de încap atîtea daruri nemaîntîlnite într-o fiinţă atît de mică.

Am avut noroc să te pot întîmpina şi primi pe lume, ca să îţi pot dărui, în prima secundă a vieţii tale, cutia mea cu comori. Şi aş vrea să te rog să îţi umpli şi tu, pas cu pas, cutia ta cu Minunăţii. Să te bucuri de fiecare fiinţă specială care îţi iese în drum şi să te contaminezi de fericirea, curajul, inocenţa, înţelepciunea sau bunătatea lor, fie şi pentru o clipă. Să le porţi cu tine în suflet şi să le dai mai departe cînd o fi cazul. Să creşti adunînd comori şi să trăieşti dăruindu-le altora. Lumea e plină de fiinţe minunate, iar unii oameni – am aflat şi eu în urmă cu vreo trei ani – sînt cele mai cele.

Ştii, tare mi-e bine cu tine. Îţi mulţumesc că mă înveţi atît de multe şi că m-ai scos la lumină. N-am mai întîlnit o fiinţă atît de fascinantă ca tine, aşa că nu pot decît să te urmăresc cu uimire şi să te iubesc cît nu încape în nici un fel de cuvinte, oricît de meşteşugite. Darămite în ale mele. 

Din dicţionarul limbii măriuceşti, una care, ca orice joc ad-hoc, e inventată şi uitată pe loc: cocheală – pantaloni cocheţi; fechetin – baie; pechetit – uşă; pechinot – frigider; pocotic – mers pe tractor. 

Ramona Gabăr este consultant în comunicare pentru instituţiile europene.