Două Trepte aveam, de amîndouă mă împiedicam!
Tata era medic. Și spera să devin și eu medic. În 1979, cînd împlinisem 14 ani, nu aveam habar ce carieră mi s-ar potrivi. Nu-mi plăcea nimic, nu mă atrăgea nici o profesie. Dacă m-ar fi întrebat cineva ce aș dori să fiu la maturitate, aș fi răspuns „Pensionar!“. Nu aveam nici o pasiune, nu mă pălise încă nici o inspirație vocațională... Așa că am acceptat sfatul tatei și, la Treapta I, adică la examenul de admitere în clasa a IX-a, m-am îndreptat spre liceul „C.A. Rosetti“, la profilul chimie-biologie, cea mai bună trambulină către Facultatea de Medicină.
Examenul ăsta avea două probe, una la română și una la matematică. La română eram mediocru, dar la matematică eram un dezastru. Așa că timp de un an și jumătate am luat meditații la această din urmă materie. Cei doi meditatori pe care i-am avut le spuneau alor mei că „Vlad e cuminte, e sîrguincios, dar e cam obosit... Îi dau o temă, îl las singur zece minute și-l găsesc adormit...“. Nu eram deloc obosit, dar nu înțelegeam nimic, chiar nimic din matematică, scriam cît mai frumos cifrele alea etajate în ecuații, dar apoi mă uitam la ele ca la niște tablouri de Kandinsky și imediat mă pălea somnul. Așa că m-am împiedicat de Treapta I... La matematică am luat nota 2 (cred că mi-au acordat aceste două puncte fiindcă am reușit să-mi scriu numele în colțul din dreapta-sus al foii), iar nota de la română nu m-a ajutat prea mult. Cu o medie de neadmitere catastrofică, am ajuns la clasa de Chimie Industrială.
Așa a început calvarul. Singurele materii care mă atrăgeau cît de cît (limba franceză, limba germană, istoria, româna) erau predate corect, dar accentul nu era pus pe ele, ci pe alea cu care nu aveam nimic în comun și care mă îngrozeau: chimie organică, anorganică ori industrială, fizică, matematică... Adică dacă erai tămîie la franceză, treceai totuși clasa, dar dacă erai la pămînt cu fizica, ajungeai corigent, cum am fost eu din pricina profesorului Brehariu. Iar la orele de chimie industrială mă simțeam ca un personaj din proza lui Kafka; acolo era vorba despre „determinări volumetrice bazate pe reacțiile de neutralizare – denumite și titrări acido-bazice. Trebuie precizat indicatorul acido-bazic utilizat la determinările volumetrice efectuate prin titrare cu soluție de acid clorhidric“. Adică adormeam foarte ușor la aceste ore.
Singura dată cînd mi-a intrat ceva chimie în cap a fost atunci cînd profa m-a prins citind pe sub bancă. Eram în clasa a X-a și deja mă izbise inspirația vocațională: citeam foarte mult în timpul orelor kafkiene, citeam de toate, romane polițiste în franceză, James Hadley Chase, Boileau-Narcejac, Raymond Chandler sau San-Antonio, dar și Homer, Marcel Proust, Cervantes, Huxley, „Tolstoievski“... O dezordine pe care ulterior am considerat-o benefică. Parșiva profesoară s-a apropiat de mine tiptil, pe la spate, și mi-a dat în cap cu „Chimia anorganică“ a lui Nenițescu, un volum care cîntărește cel puțin trei kilograme. Atunci m-am limpezit la cap și am înțeles că la Treapta a II-a va trebui să schimb radical profilul meu educațional. Din cei doi ani petrecuți la liceul acela am învățat totuși să fumez și să beau, activități exercitate asiduu în parcul din spatele instituției de învățămînt, deprinderi care mi-au fost de folos în următorii ani de studii.
Schimbarea profilului educațional însemna în cazul meu a trece peste Treapta a II-a printr-o „sucire“ șocantă – de la obținerea kerosenului din petrol la portretul Vitoriei Lipan din Baltagul. Dar această schimbare însemna a ajunge în sfîrșit acolo unde mă simțeam potrivit. Merita! M-am orientat către Liceul „Zoia Kosmodemianskaia“, fosta Școală Centrală de Fete, cu specialitatea filologie-istorie. Examenul de admitere avea două probe, una la română și una la istorie. Nu-mi era teamă de ele. Dar era și un hop... Trebuia să dau un examen de diferență la latină, fiindcă timp de doi ani nu studiasem Eneida, ci polimerizarea alchenelor.
Grație intervenției unei cunoștințe a mamei, am făcut meditații chiar cu profesorul de latină care urma să mă examineze. Vreo trei luni de zile, săptămînal. De fiecare dată cînd aveam oră, mă întîlneam în holul casei sale cu doi băieți de vîrsta mea; fie ei ieșeau și eu intram, fie eu ieșeam și ei intrau... Cu o zi înainte de examen, profu’ mi-a spus: „Vlade, hai să presupunem că mîine vei avea următoarele subiecte...“. El mi le-a dictat, eu am făcut cît am putut, apoi el mi-a corectat lucrarea și mi-a zis: „Mai uită-te și diseară pe lucrare, căci din greșeli se învață!“. La ieșire eram zîmbitor, spre nedumerirea celor doi băieți care intrau și ei la ultima lor meditație. Așa cum mă așteptam, a doua zi dimineață am avut de rezolvat aceleași subiecte. Atît eu, cît și cei doi băieți am luat nota 10.
La română și la istorie nu am avut probleme, așa că eram sigur că voi fi admis, dar n-am avut chef să mă duc la liceu în ziua afișării rezultatelor. S-au dus ai mei. Tata a început să mă caute de la coadă spre cap, de jos, de la bolgiile iadului celor picați în sus. Și nu mă găsea... Mama, mai optimistă, se uita prin zona Purgatoriului, pe la jumătatea listei. Atunci a apărut o profă (tovarășa Buga, profesoara de istorie) care a întrebat-o pe mama cum se numește candidatul căutat, iar la auzul numelui, i-a zis: „Veniți aici, la prima listă, a intrat printre primii!“. Tata se învîrtea pe loc cu o figură mai nedumerită decît cea a lui Travolta în Pulp Fiction, fiindcă nu-i venea să creadă că de data asta nu mă mai împiedicasem de Treaptă. De supărare, n-am mai vorbit cu el vreo două săptămîni.
„Zoia Kosmodemianskaia“ a fost, în comparație cu „C.A. Rosetti“, cam ca Woodstock față de Gulag. Boemă viață... Se fuma cam oriunde, în closete, în curte, fără teama vreunei sancțiuni. Iar în materie de băutură, mai multă alcoolizare n-am întîlnit decît în scurtul meu stagiu militar. În pauza mare se sorbea din sticle de vodcă rusească ori de rom cubanez. Totul într-o atmosferă flower-power, stimulată în special de colegii noștri chilieni, copii ai refugiaților izgoniți de regimul Pinochet, care cîntau Beatles la chitară și pufăiau tutun. Sau chiar altceva... Pe atunci nu eram familiarizat cu mirosul fumului de cannabis, dar acum pot jura că am mirosit și iarbă în curtea liceului.
Alcoolul dăuna grav educației. În clasa a XII-a am pierdut (prin exmatriculare) un coleg foarte boem, fiu de poet, care a exagerat cu vodca din pauza mare și, întors la ora de română, făcîndu-i-se rău, a vomitat pe tot drumul de la ultima bancă pînă la ușa clasei. După acest tragic eveniment, regimul s-a mai înăsprit un pic. Pînă și eu, băutor mai timid, am fost acuzat de participarea la orgii în podul liceului. Culmea e că diriginta a susținut că aș fi făcut și sex acolo, în mansardă, la cucurigu... Calomnie! În privința mea, Zoia nu a fost deloc generoasă cu plăcerile sexuale.
Revenind la conținutul educațional și la metodele de predare, situația era chiar paradisiacă. La disciplinele oribile, matematica, fizica ori chimia, profesorii aveau o politică extrem de inteligentă. Ne-au comunicat-o de la bun început: „Cei care au nevoie la admiterea la facultate de materia pe care o predau, să se mute în primele bănci. Cu ei voi lucra. Ceilalți să stea liniștiți în spate și să învețe la materiile care le trebuie pentru admitere“.
Cei liniștiți se alegeau cu media 7, ăilalți, mai zbuciumați, cu media 5. Foarte corect! Eu urma să dau examen la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, cu franceza ca specialitate principală. Tovarășa Zdrafcovici, care era profă de franceză (și directoare a liceului), nu mă înghițea deloc. Problema era că eu cunoșteam limba pe care o preda incomparabil mai bine ca dînsa (am învățat franceza aproape simultan cu limba maternă și am beneficiat și de aproape doi ani într-o școală franceză din Maroc) și că nu învățam temeinic manualul absolut aberant pe care profa îl preda/promova. Eu pe atunci citeam pe sub bancă Louis-Ferdinand Céline, dar și Gérard de Villiers (pentru un pic de picanterie porno!)... „N-ai să intri, Macri!“, îmi tot zicea.
Apoi am trecut și de cea de-a treia Treaptă, adică de bacalaureat. Am avut și două probe tehnice, ca să ies și eu cu o calificare în pajiștea muncii: eram stenodactilograf! Iar în iunie 1983, părinții mei s-au dus să vadă listele cu admișii și respinșii la Universitate. Și tata din nou s-a apucat să mă caute de la cei picați în sus. Mama, mai optimistă, a început de sus în jos și m-a găsit imediat. Cu tata iarăși n-am mai vorbit vreo două săptămîni.
Vlad Macri este jurnalist și scriitor. A publicat, printre altele, Stufat ori estouffade? sau Există bucătărie românească?(Humanitas, 2008). La aceeași editură este în pregătire un alt volum, Alfabetul Bucatelor – Povestiri cu miez gustos cuprinzînd rețete românești reinventate sau de la străini împrumutate.
