Două întrebări pentru H.-R. Patapievici

Că în lumea asta recentă omul recent se integrează bine - el, în fond, nu face decît să adere (fapt contrar spiritului, credea Valéry) la asemănător, pentru a se asemăna cu ce seamănă - e un fapt. Dacă o va face şi cu bine e nesemnificativ, şi pentru el, şi pentru mine (care sînt un vecchio), căci lui, noţiunile de bine, adevăr, frumos îi sînt străine, iar mie, din cauza lumii lui, nostalgice. Dar omul recent român, care nutreşte o robustă încredere inadvertentă în progres şi care îşi imaginase că a fi recent reprezintă triumful trofic al democraţiei apusene (un neo-darwinist adaptat la discursul moale, nu-i aşa?), va descoperi curînd, cu neplăcere, că omul recent al Uniunii Europene este şi precar, şi fragil, şi nesigur, şi că faptul de a fi recent, deşi întruneşte, în lumea de azi, un consens confortabil, nu e garanţia a nimic. Omul recent în curs de parvenire va descoperi banalitatea valorilor omului recent ajuns la putere, şi va dispera de ele, căci el se luptase pentru recentitate ca pentru o ideologie progresistă, cînd, în fond, a fi recent, pentru europeanul ajuns, este doar o formă impersonală a pierderii bucuriei de a asuma complexitatea, dificultatea şi paradoxul vieţii. Ce este mai grav - să ai o memorie care falsifică trecutul (proprie oamenilor de o anumită vîrstă) sau să nu ai nici o memorie (cum au tinerii)? "Tertium non datur"? Nu cred că, în principiu, memoria oamenilor de o anumită vîrstă falsifică, ori că a tinerilor e neapărat carentă. Cred însă că memoria vîrstnicilor e mai preţioasă decît a tinerilor, pentru că faptul de a îmbătrîni implică o formă de împlinire, pe care tinereţea o snobează, dar care îi lipseşte, ei în primul rînd, mai mult decît ea, celui care îmbătrîneşte. Cultura recentă exaltă în chip imatur tinereţea (grecii, erotic, o cultivau în chip matur): mi-ar plăcea să îmbătrînesc în mijlocul unei culturi care să dea dreptatea ei, care e preţioasă, bătrîneţii - fără să-i facă apologia. Mi-ar plăcea să trăiesc într-un timp care preţuieşte, non-ideologic, seninătatea antică (pietatea lui Epicur, care nu e un oximoron, combinată gurmand cu egalitatea de spirit a scepticilor). Într-un fel, e soluţia ta, din Dietetica lui Robinson. Aş reaminti doar că, etimologic, călugăr înseamnă bătrîn frumos şi că a crede în sfinţenia călugărilor e un fel de a crede în sfinţenia frumuseţii. Ce e grav e să nu mai preţuieşti memoria; iar să nu mai ştii să te bucuri de ea e o descalificare. Să nu o mai ai e un blestem - şi o condamnare..