„Doamnelor şi domnilor profesori, mîndria judeţului nostru“
Întrebarea pe care le-am adresat-o invitaților mei a fost: „Care e cel mai greu examen pe care l-ați dat?“ Emotivi, simpatici, melancolici, și-au adus aminte de momentul cu pricina și cît a contat în viața lor acel episod.
● Corina ȘUTEU, consultant cultural
Am dat multe examene destul de grele, de-a lungul vieții, deși, dacă te gîndești că există oameni care au fost deportați, care pleacă în exil pierzînd tot, care au boli grele și incurabile, care suferă de foame, toate par, de fapt, mult mai puțin importante.
Ceea ce cred azi este că cel mai greu examen e, de fapt, cel pe care, de la o vîrstă încolo, îl trecem în fiecare zi. Acceptînd că nu putem repara trecutul, acceptîndu-ne cum sîntem, de fapt, acceptînd că ceilalți au o imagine despre noi care nu se potrivește cu ceea ce noi simțim că sîntem, acceptînd că oamenii dragi ne pot trăda și că e decizia noastră dacă iertăm sau nu această trădare… acceptînd, în fine, că această viață scurtă pe care o avem ne pune în fiecare zi cîte o întrebare la care sîntem obligați să răspundem și că acest răspuns depinde numai și numai de noi.
Acesta este examenul cel mai greu.
Dacă răspunsul pe care îl dau are nevoie și de un exemplu mai puțin generalizant, aș spune că cel mai greu examen al meu este să fiu mamă.
● Ana BARTON, scriitoare
Iunie, 1992. Examen de bacalaureat. Limba și literatura română, proba orală. Eu, calmă. Calm indus, emoții mari. Timidă reprimată. Îmi încurajam colegii, le spuneam bancuri, să fie relaxați. Intru, iau biletul, mă duc în bancă, mă uit. Caragiale și Blaga. Ce să-ți dorești mai frumos la un examen? M-apuc să scriu niște idei, una sub alta, cu liniuțe de la capăt, să am o structură cînd mă duc în fața comisiei, să nu divaghez prea mult. Îmi vine rîndul, merg la catedră, încep glorios. „Comisarii“ erau mulțumiți, surîdeau, dădeau aprobator din cap. Brusc, se deschide ușa și intră supracomisia. Șeful supracomisiei, inspectorul de română, domnul Făgărășanu. Mă vede, îmi zîmbește larg și le spune celor din comisie: „Olimpica noastră națională, doamnelor și domnilor profesori, mîndria județului nostru.“ Mai stă nițel supracomisia, timp în care eu tac statuiește, cu suflu de comatos, și pleacă. Îndată ce se închide ușa, „comisarii“ se relaxează instantaneu, în grup, își încrucișează brațele peste piepturile zen și-așteaptă să se producă olimpica. Olimpica se blochează, normal, mîinile i se transformă în două ape, scapă stiloul de care se ținea, ca să facă față momentului, dă să spună ceva, dar gura nu i se mai deschide, mai încearcă o dată, îngaimă niște cuvinte mai mult disparate, se-aude și se-nvinovățește, se consideră pierdută, vorbește intermitent și cu voce mică, citează din cei doi autori și din Călinescu, o dă și-n poncife, considerînd că trebuie să se salveze cumva, i se face rușine de locurile comune și sfîrșește dezastruos, în lacrimi. Olimpica națională, nota 8,55.
● Cristi LUCA, critic de film
Din cauza emotivității, toate examenele pe care le-am avut mi s-au părut grele. La școală, cînd eram trimis în fața clasei să rezolv vreo problemă, eram pierdut de dinainte de a alege vreo bucată de cretă (proces care dura nepermis de mult). Apoi intram într-un fel de transă ce se termina de obicei cu obținerea unei note bune și cu o uitare completă a prestației mele și totodată a cunoștințelor. Sincer, eram fericit de talentul meu înnăscut de a mă debarasa de formule, expresii frumoase sau de compoziția chimică a nu știu cărei substanțe. Trebuia mereu să fac loc altor noi formule, altor vorbe mesteșugite sau informațiilor despre clima din Paraguay. Abia la terminarea liceului, după festivitatea de premiere în care colegii mei se îmbrățișau cu părinții și toți erau fericiți, eu am picat cu adevărat un examen. Nu mi-am invitat mama la o ceremonie la care voiam să cred că s-ar fi plictisit. Și nici nu i-am mulțumit pentru tot ce făcuse. Mi se pare în continuare dificil, dar o fac. Mersi.
● Cristina HERMEZIU, jurnalistă și scriitoare
Am avut o restanță, singura din viața de student, în anul cînd m-am măritat. În toamnă mi-a căzut pe bilet Baudelaire, l am scos din pălărie senin, fără spleen și alte doruri, a fost bine. Dar toată vara examenul ăsta codaș m-a înțepat ca un bold uitat în rochia de mireasă.
Examenele deschid buzunare de timp, buzunare de așteptare.
Mai extrag două anecdote din studenție, una pentru sîmburele de vinovăție pe care mi l-a plantat pînă astăzi, cealaltă pentru seninătatea pe care mi-a făcut-o cadou. Cînd mi-a înmînat teza, profesoara de literatură franceză de secol XVII (Pascal, Les Pensées…) mi-a spus: aveți nota 9, dar îmi cer iertare, v-am rătăcit ultima pagină a tezei, este incompletă. Nu rătăcise nimic.
A doua: superbă jubilația profesorului, la examenul scris de istoria limbii, într un amfiteatru ticsit de studenți încordați. Cînd a rostit subiectul de examen, formula era una cu cifru: opacă, ininteligibilă. Profesorul ne-a declarat apoi: aveți la dispoziție maximum trei ore, dar îmi voi permite să vă eliberez mai repede dacă e cazul. Și a început să se plimbe printre pupitre, trăgînd cu ochiul la ce începeam să caligrafiem. A fost cel mai scurt examen scris din viața mea. Și eu, și alți colegi am părăsit amfiteatrul după cîteva minute, cu nota deja trecută în carnet: profesorul ne elibera pe măsură ce citea, peste umărul nostru, că am identificat corect problematica încifrată în titlu.
Cum ar veni, există probe în urma cărora te alegi cu note maxime puse examinatorului.
Lăsînd la o parte studenția, pe fruntea căreia scrie pe vecie „sesiune de examene“, caut să identific o zonă „civilă“, una profund marcată de așteptarea… rezultatului.
Deși nu pare, te pregătești întruna pentru un examen ca ăsta, te pregătești într-un fel intim, anonim, inconștient, intens, în surdină. Și totuși nu ești niciodată destul de pregătit pentru examenul cînd arunci în lume prima carte.
Ratat sau de succes, primul titlu are o putere nemăsurată, fascinantă, prin faptul că declanșează dimensiunea uriașă a așteptării la infinit. Așteptarea lui Godot. O spun, într-un fel sau altul, toți scriitorii. Toate cărțile ulterioare sînt examene pe care le tot dai la prima carte.
● Alexandra COLIBAN, traducătoare
Treapta a doua de liceu (de altfel, sînt ultima promoție care a dat-o). A fost macazul care m-a reînscris pe linia previzibilă a vocației mele de traducător. Înainte de treapta întîi, cochetasem scurt, dar intens, cu artele plastice. În singura lui intervenție în educația mea, tata, ajuns economist după ce picase de șapte ori la regie, mi-a spus că, dacă vreau să desenez, voi desena oricum. În schimb, dacă nu vreau neapărat să desenez, dar fac liceul de artă, se duc pe apa sîmbetei o mulțime de alte posibilități. În paralel, mama, pe care, în timp ce preda deja Limbă engleză contemporană la Facultatea de Limbi Străine, o lovise revelația că lingvistica modernă merge mînă în mînă cu matematica și deci absolvise, între Chomsky și alpinism, și facultatea de matematică, insista că trebuie neapărat să fac liceul la real. După ce eșuasem la treapta întîi, după ce mă sălbăticisem total în clasele a noua și a zecea, fiind mai preocupată de chiulit și de fumat decît de școală, hotărîsem că dau la uman, la limbi străine. Examenul în sine nu părea greu, dar miza era imensă. Paradoxal, revendicîndu-mi dreptul de a decide împotriva mamei, în același timp îi spuneam: „Sînt ca tine“ (și ca bunicul). N-o puteam face decît spectaculos. Am trecut cu bine, am luat 10 la engleză. Ceea ce trebuia demonstrat.
pagină realizată de Ana Maria SANDU
