Doamna cu Teckel-ul
Unul dintre ritualurile copilăriei mele cuprindea mersul la cinema sau la teatru. Făceam asta fie cu mama, fie cu bunica Alexandra, fie cu mătușa mea Nanette. Tata nu era mereu prezent, munca la aeroport nu se împăca prea bine cu mersul la cinema.
Cei care au copilărit la mijlocul anilor ’80 înțeleg prea bine de ce spun ritual cînd mă refer la tipul ăsta de activități. Desigur, mai erau și petrecerile de apartament, și serile în care mă dădeam jos din pat, pentru că îmi expirase ora de socializare, seri în care mă uitam pe gaura cheii la cei mari și mă enervam că nu prind sensul bancurilor spuse, bancuri cu aromă politică, evident.
Revenind la cinema & teatru, mai exista o chestie: ori de cîte ori vremea o permitea, ne opream după aceea în Cișmigiu – dacă eram cu mama ne așezam undeva pe lîngă debarcader, dacă eram cu bunica Alexandra ne opream pe o bancă aproape de ieșirea către Șipotul Fîntînilor, iar Nanette prefera aleea principală, îmi spunea că vrea să vadă lume. În timp ce discutam despre, să spunem, Vivien Leigh în Ship of Fools sau despre interpretarea dramatică a Florinei Cercel din Vassa Jeleznova, pe care am văzut-o de vreo trei ori la Național, eram foarte atent la ce se întîmplă în jur și începusem să recunosc anumiți cetățeni, obișnuiți ai locului – o doamnă care fuma țigarete BT și avea un Teckel pe care îl chema Pic apărea cel mai des. Dezvoltase un fel de complicitate cu Nanette, o chestie care mi se părea curioasă, aproape clandestină, pînă să îi prind sensul – Nanette îi mai aducea doamnei, din cînd în cînd, pachete de țigări Kent, iar doamna scotea pe furiș, dintr-o geantă maro din piele tăbăcită, în forma unei tolbe vînătorești, cîte o sticlă de Magie Noire – primul meu contact cu trocurile obișnuite ale vremurilor.
Țin minte că odată m-au luat la restaurant la Monte Carlo – „Dar să nu îi spui Claudiei!”, deși mama nu ar fi avut nimic împotrivă, chiar am întrebat-o recent și a început să rîdă în hohote. Acolo mi s-a deschis o lume nouă, diferită de lumea restaurantelor de pe litoral, din Olimpul pe care îl știam pe dinafară, sau a tavernelor în care ajungeam iarna, la munte, de revelion. Oamenii erau diferiți, nu știu dacă erau mai veseli sau mai triști, mai urîți sau mai frumoși, dar erau diferiți. Doamna cu Teckel-ul avea, în ziua aceea, un fel de geantă din plasă transparentă, fără formă, tipul de sacoșă purtată azi de tinerele fashioniste. Semăna într-un fel cu Nanette, dar nu pînă la capăt – amîndouă purtau ojă roșie și foloseau pudră (o chestie care o irita groaznic pe bunica Alexandra), dar doamna cu Teckel-ul nu își coafa părul, în vreme ce Nanette mergea aproape zilnic la coafor.
Îmi aduc aminte cu precizie matematică ziua de aprilie. Noi veneam de la teatru, văzuserăm o chestie propagandistă, tot la Național, care nu ne plăcuse deloc. Așa că micul moment de respiro de la Monte Carlo a picat ca o vacanță la Paris. Doamna cu Teckel-ul mirosea tot a Magie Noire și era într-o formă de zile mari; spun asta pentru că în general o găseam foarte tristă. Avea niște brățări fixe, late, ce păreau din chihlimbar, care scoteau un sunet hipnotic ori de cîte ori își aprindea țigara. S-a vorbit despre vacanța de vară – doamna cu Teckel-ul nu obișnuia să meargă la Olimp, închiria o cameră la Eforie Sud, la niște cunoștințe. Am prins ceva și despre un inginer din Cluj, despre un ceas elvețian extraplat primit cadou și despre o relație incertă cu un bărbat nehotărît – „Trebuie să îl uiți, dragă!”, m-a trezit vocea tabagică a lui Nanette.
Nu am mai văzut-o prea des de atunci pe doamna cu Teckel-ul. După ani și ani, Nanette mi-a spus de ce era atît de tristă în permanență – îi murise o fiică în urma unui avort ilegal.
Maurice Munteanu este stilist la revista ELLE.
Foto: wikimedia commons
