Divanul de mediocritate

În situaţii de derivă, cînd bătălia politică devine brutală, e nevoie de un semn al raţiunii. Experienţa a demonstrat însă că bătălia politică e aproape întotdeauna brutală, chiar şi atunci cînd ea nu are un conţinut real, prin urmare e mereu nevoie de cineva care să dea un astfel de semnal. Jurnaliştii o fac sub presiunea faptului cotidian şi nu întotdeauna corect sau dezinteresat. Analizele lor sînt imediate, spontane, invadate de înţelepciunea similarităţilor precedente, dar rupte de paradigmă, de aşezarea în contextul moral şi istoric. Aşa se face că atunci cînd în Parlamentul României se dă citire celui mai important act istoric postdecembrist care condamnă în mod oficial şi asumat crimele comunismului, scena publică se umple de ridicol şi alunecă trist în derivă şi derizoriu. Pe de o parte, aceasta e o culpă a jurnaliştilor care, sub paravanul obiectivităţii, reflectă realitatea fără atitudine. În bună măsură însă, e o culpă a intelectualilor şi o problemă de comportament. În România, intelectualii nu se implică. Ei doar intervin. Spre deosebire de mulţi jurnalişti, în chestiuni majore intelectualii au atitudine şi curajul de a-şi asuma mult mai deschis idei şi principii, chiar şi atunci cînd ele poartă semnătura unui om politic. Numai că, din păcate, curajul intelectualilor răzbate greu din spatele uşilor ferecate ale grupurilor pentru dialog social ori dintre paginile dilematice ale revistelor încifrate elitist în numere ca 22. Andrei Pleşu nota undeva cu o perplexitate amuzată cum o mamaie, întrebată în ziua alegerilor cu cine votează, replica scurt şi sigur: "Cu ăştia, maică. Cînd or fi alţii, votăm cu alţii, dar acu’ îi votăm p’ăştia..." Dacă am vedea mai des intelectuali faţă în faţă cu oameni politici, desfiinţîndu-le mediocrele discursuri lipsite de substanţă, oferind nişte direcţii şi implicîndu-se mai mult în dezbaterile simple şi necesare, publicul ar deveni în timp mai educat şi ar putea fi învăţat să voteze altfel. Stigmatizarea aceasta a intelectualilor e o tară comunistă şi ea a fost perpetuată cu rîvnă de regimul Iliescu-Năstase, propagandişti ai sindicalistului slogan Moarte intelectualilor! După eşecul universitarului la cîrma României, foarte puţini intelectuali au mai avut elan să iasă în public. Regimul Năstase a fost unul castrator. A promovat tituleşti şi kitsch-ul ca reper artistic, intelectual... Şi cu toate acestea, pe foarte puţini, derapajele de artă... politică i-au încrîncenat. Mircea Cărtărescu e un exemplu, dar Mircea Mihăieş e lăudabil. Pentru intelectuali, regimul Băsescu e o oază de libertate. Băsescu habar n-avea cine e Cărtărescu, deşi e cel mai popular scriitor contemporan. Dar a avut această iscusinţă politică de a-şi aduce în preajmă oameni de calitate şi de a-i fi lăsat să se exprime. Nu l-aş fi văzut pe Gabriel Liiceanu făcînd emisiuni şi dezbătînd politică împreună cu Andrei Pleşu, în regimul Năstase. Acum, nu doar se poate. E şi necesar. Pentru că timpul a trecut prea mult şi istoria nu mai are răbdare cu noi. Pentru că în acest moment providenţial al întoarcerii la familia europeană, s-a întîmplat ca România să aibă în frunte un comunist cu carnet care vrea să evolueze. Iar o astfel de voinţă poate să fie şi ea un dar providenţial. Pentru că după ce a trecut cel mai important test dat vreodată de un politician în România, cîştigînd singur împotriva tuturor, preşedintele a şi rămas singur pe scena politică. Şi, în fine, pentru că politica are nevoie nu doar de bani, ci şi de morală. Intelectualii ar trebui să iasă din scrinurile cu preţiozităţi şi să se aşeze în fotoliile dezbaterilor cotidiene. Să dea lecţii de atitudine, simplitate, curaj, onestitate, istorie, morală şi politică, domnilor care cred acum că sînt oligarhii destinelor noastre. Atunci, întinsă leneş pe divanul său de mediocritate şi autosuficienţă, România s-ar scutura puţin privind la televizor şi ar înţelege de ce istoria nu mai are răbdare cu noi... ____________ Liana Pătraş este jurnalistă la Realitatea TV.