Distrugerea piețelor trebuie oprită
De șapte ani studiez piețele și tîrgurile României. La început o temă de etnografie urbană cu scop pur academic, preocuparea mi s-a transformat treptat în cauză militantă: distrugerea piețelor trebuie oprită.
Prin distrugere înțeleg fie demolarea completă, ca în cazul Halei Matache, fie gentrificarea barbară; produsă atunci cînd, sub pretextul modernizării, piețele suferă o reconfigurare abuzivă, prin intermediul unor soluții arhitectonice potrivnice obiceiurilor stabilite în timp de cetățeni (piețari și clienți deopotrivă). Acestui din urmă fenomen i-am spus amzificare după numele Pieței Amzei, caz emblematic de intervenție pretins civilizatoare care a mutilat grav singura piață agroalimentară rămasă în centrul Bucureștiului. Dacă, din felurite motive, o piață nu poate fi distrusă sau amzificată, se recurge la dosirea/pitirea ei în spatele unor edificii nou ridicate, mai fățoase, mai conforme – pasămite – cu standardele comerțului „modern și civilizat”. Întreaga țară e plină de astfel de escamotări urbanistice, care par să urmeze același model de gîndire. În majoritatea cazurilor, trecerea anilor și succedarea crizelor lasă aceste „ctitorii” într-o paragină dezolată și trist ironică față de superbia inițială, care transpare sub igrasii și scorojeli. În schimb, în spatele lor, piețele agroalimentare, chiar și așa sufocate samavolnic cum sînt, continuă să genereze sinergii vitale.
Impresia pe care o lasă majoritatea primarilor este că se rușinează cu piețele, ca fiind ceva prea înapoiat, „prea de la țară” pentru gustul lor „distins” și pentru aspirațiile lor de agenți civilizatori. Administratorii de piețe, numiți de multe ori după modelul „lupul paznic la oi”, îi urăsc pe țărani (asta pare să fie o cerință expresă la angajare) și fac tot posibilul să-i șicaneze. Există și cazul, pe care mă abțin să-l generalizez, relatat de un administrator de piață din județul Sălaj, care s-a grăbit să concesioneze pe mai mulți ani piața, rezervînd-o exclusiv negustorilor tradiționali. De la el am aflat că piața fusese destinată de către primar și consilierii locali închirierii unor firme de retail (posibil, clienți politici). Providența a făcut ca administratorul să salveze adevărata civilizație a zonei: piața bisăptămînală din localitate adună laolaltă produse, savori și tradiții din toate satele împrejmuitoare, într-un creuzet multicultural unic.
O verigă esențială a ecosistemului social
Poate părea contraintuitivă ideea că dispariția piețelor ar fi un dezastru. Aceia dintre noi care își fac cumpărăturile la supermarket pot spune că așa le e mai comod. Că, la o adică, se lipsesc de această formă revolută de comerț care e, în ochii lor, piața agroalimentară. Nu e deloc evident pentru un orășean sofisticat că acel loc unde mergi ca să te fîțîi printre tarabe zeci de minute bune, cu sacoșa-n mînă, ca să te înghesui cu precupeții și să te cerți cu țăranii (ah, țăranii ăștia!) constituie o verigă esențială a vieții sociale, a cărei suprimare poate produce dezastre.
Din punctul de vedere al ecologiei sociale, aș încerca o paralelă cu dispariția albinelor, amenințare tot mai discutată în ultimii ani. Chiar dacă ne ducem viața într-un habitat urban, cvasi-totalmente artificial, putem deduce, apelînd la cunoștințe minime de biologie, șirul posibilelor consecințe: dacă nu ar mai fi cine să facă polenizarea, ar dispărea plantele, s-ar usca pădurile și, din cauză în efect, numeroase specii de animale, printre care și noi, „sapienșii”, am rămîne fără oxigen.
Oarecum la fel, piețele fac parte dintr-un ecosistem: unul social. Fac legătura dintre sat și oraș și asigură echilibrul funcționării societății pe mai multe paliere.
Piețele și tîrgurile sînt germenii vieții publice, ai participării deliberative de tip agora și ai relaționării care au dinamizat societățile pretutindeni în lume. În jurul acestor germeni de civilitate s-au cristalizat orașele. Iar vadurile comerciale pe care le-au generat piețele au trasat axele de extindere urbanistică pe care ne înghesuim noi astăzi, bară la bară, în drum spre parcarea mall-ului.
Multă vreme am crezut că argumentul moral este suficient: a distruge piețele, ca să faci mai mult loc supermarket-urilor ițite pe vadul lor istoric, este o impietate; este ca și cum ți-ai alunga părinții din casă. Am renunțat cu timpul: se pare că, de multe ori, mă adresam unor oameni care chiar și-ar trimite părinții la azil (dacă nu cumva au și făcut-o).
Mulți concetățeni de-ai noștri s-au resemnat cu ideea că, în timp, tot ce e mai nou și mai costisitor urmează să înlocuiască tot ce e mai vechi și mai ieftin. Că tot ce e urban și cool urmează să înlocuiască tot ce e rural și dîlga-dîlga. Că ăsta e sensul progresului. Și că lanțul de trasabilitate producător-consumator urmează să se lungească, în acest sens, cu mereu alte verigi intermediare.
Treptat, spațiile comerciale gentrificate, purgate de țărani și pensionari (la azil cu ei!), ajung să adăpostească exclusiv revînzători/transportatori și firme de desfacere en-détail. Produsele cumpărate de la astfel de intermediari anodini devin articole oarecare, ca de supermarket, deprivate de povestea originii lor, desprinse de terroir și de profilul uman al producătorului.
Trasabilitatea nu privește doar aprovizionarea, ci și o dimensiune mai profund umană: nevoia de a cunoaște povestea produsului, originea sa, persoana celui care l-a cules/preparat/adus pe tarabă. Vintilă Mihăilescu și Bogdan Iancu au demonstrat importanța personalizării produselor: la tîrgurile „restituite” de la Muzeul Țăranului, cumpărătorii voiau să știe „cine e Anuța” din background-ul gamei de dulcețuri „ale Anuței”. Mîncarea este încărcată simbolic și experiențial. Cînd mîncăm, mîncăm nu doar substanțele din tabelul de compoziție, ci ne nutrim și cu inefabila substanța afectivă cu care au fost învestite. De aceea au succes show-urile TV cu bucătari: pentru că arată oameni reali, cu fețe, mîini și nasuri, pregătind mîncare. Ceea ce, într-o lume a hegemoniei industriei alimentare, este o tentativă de compensare a alienării consumului. De aceea vedem la supermarket stand-up-uri din carton reprezentînd fermieri în mărime naturală: ca să substituie protetic organul social amputat – piața.
Doamna Elisabeta din Zalău
Acum nici două luni, am cunoscut-o pe doamna Elisabeta, de 85 de ani, care are gospodăria la marginea Zalăului. Am aflat că vine încă din anii ʼ70 în Piața Centrală din Zalău: la început sporadic, apoi, din momentul pensionării (acum 30 de ani), zilnic. A apucat toate amplasamentele succesive ale pieței, pînă la stabilirea acesteia în actuala hală. În fiecare zi vine la piață cu autobuzul de ora 8 și se întoarce cu autobuzul de 11. Trei ore pe zi, dimineața – atît: doza de supraviețuire.
Acum un an, am descoperit în Bistrița că, aproape de vadul unei vechi piețe improvizate din secolul trecut, se ține în fiecare marți un foarte pitoresc tîrg de vechituri, „industriale” și diverse alte articole de tip bazar. Acestui talcioc îi este destinată parcarea micii piețe a Independenței (care nu e semnalizată pe hărțile Google, iar tîrgul – nici atît), dar se revarsă pe toate aleile și scuarurile dintre blocurile P+4 din zonă. Cu siguranță, autoritățile cunosc fenomenul și îl tolerează, însă dosit după blocuri. El rămîne într-o zonă underground, a zvonurilor și a contactelor personale. Acest tîrg de marți moștenește și continuă în mod natural tradiția tîrgoveață a vechiului vad din bulevardul Independenței. Este o întrunire săptămînală dintre negustori și cumpărători (uneori rolurile interschimbîndu-se) care are toate caracteristicile unui fapt social bine încastrat în viața cartierului. Este demonstrația că piețele aparțin oamenilor liberi, pe care nici o sistematizare și nici o împilare nu îi pot opri să se întîlnească.
Aceste două exemple împrejmuiesc argumentul final, care a fost deja atins în treacăt mai sus, întrucît multiplele fațetele ale pieței se întrepătrund, încastrate fiind adînc în viața socială: piața este un spațiu/timp al sociabilității.
Sociabilitatea tîrgoveață este, într-o măsură, spiritul de întrajutorare și relaționare tradiționale pe care îl aduc cu ei țăranii și îl transmit orășenilor, într-un context care glorifică natura și roadele pămîntului. Și este, de asemenea, spiritul roadelor transferat, în paralel cu actul pur comercial, de la unii la alții. În el se resimte și reminiscența spiritului carnavalesc-festiv al vechilor tîrguri. Și, în plus, păstrează in nuce spiritul de libertate al vechilor orașe libere, al agorei, al zorilor democrației. Este plăcerea intimității cumpărătorului obișnuit de a tîrgui (sau doar a „căsca gura”) într-o manieră familiară. Este huzurul oferit de o flânerie laolaltă cu semenii și, uneori, temeritatea de a pune țara la cale împreună. Este nostalgia orășeanului, tînjirea lui, mai mult sau mai puțin conștientă, după un paradis pierdut (justificată prin propensiunea pentru tot ce e bio-eco-wellness-mindfulness..., acum la modă). Poate, mai nou, este și o formă a militantismului anticonsumerist. Și, ca o sumă a tuturor, este comerțul de idei și umanitate care dublează comerțul de bunuri.
Pe plan internațional se înregistrează un reviriment al piețelor tradiționale, încadrat într-o tendință în expansiune, parte a unor ample mișcări internaționale (Downshifting, Degrowth, Slow Food). Acestea vizează recuperarea unui mod de viață apropiat de natură, în cadrul strategiei globale de prevenire a crizelor economic-ecologice și alimentare.
În acest timp, în România se distrug piețe.
Florin Dumitrescu este scriitor și antropolog. În 2022 a publicat Merem la piață! O etnografie a agropiețelor din Bistrița și Năsăud în volumul Culese din rural (coord. Valer Simion Cosma și Emanuel Modoc, Editura ULBS).
