Distracţie cu parfum de consum
"Omenirea se desparte de trecut rîzînd" - spunea Marx. Dar şi mulţi dintre cei care vor să se despartă "relaxat" de trecutul nostru comunist spun, în fond, cam acelaşi lucru. Modelul cel mai des invocat în acest sens este filmul est-german Good bye Lenin!. Bine-bine, dar ei îşi permit să fie relaxaţi, ei l-au avut pe pastorul Gauck, ei i-au lustrat pe agenţii Stasi, fie şi sub tutela fraţilor vest-germani. Noi încă nu ne permitem. Noi încă ne împotmolim în simulacre bizantine - praf în ochii UE - pentru că de fapt nu vrem. Mulţi sînt anticomunişti pînă cînd le iei biografiile secrete la bani mărunţi. Iar atunci vin şi spun că toţi au colaborat de nevoie, că aşa au fost vremurile, fără orizont, că toţi sîntem români, mai mult sau mai puţin oneşti, că alta era în sufletul lor, că e mai bine să privim spre viitor, să fim constructivi şi să gîndim pozitiv, că viaţa e complexă şi are multe aspecte. De ce să le stricăm imaginea, de ce să le compromitem autoritatea cîştigată cu trudă? Pe de altă parte, adepţii relaxării consumiste vin şi spun: nu e mai bine oare să transformăm trecutul recent în industrie de divertisment? Tricouri cu Lenin şi Che Guevara, chiloţi cu Stalin, postere cu Mao, prezervative cu figura lui Ceauşescu... Nu e mai cool? Căci figurile tutelare ale comunismului se pretează cel mai bine întrebuinţării comercial-distractive. Fie şi pentru faptul că falsitatea şăgalnic-optimistă a utopiei incită la luarea în rîs, iar propaganda comunistă - cu mirajul ei contrafăcut - poate fi lesne convertită în marfă: cum altfel să-ţi explici succesul melodiilor comuniste (de la "Şoimii Patriei" la "Partidul, Ceauşescu, România", la alarmele pentru maşini sau la ringtones)? În definitiv, tinerii s-au plictisit de discursuri eroice, patetice, martirologice despre Gulag şi victimele comunismului, vor distracţie. Iar televiziunile comerciale oferă astăzi din plin, la pachet, distracţie made in Epoca de Aur: filme comuniste cu eroi îndrăgiţi, voievozi viteji şi activişti buni, mitologii de carton difuzate ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Dar, dacă stăm bine să ne gîndim, aceste filme ţin de un contract mutual între publicul larg, care s-a complăcut/ adaptat la mediul vechiului regim, şi formatorii de opinie/patronii de televiziuni proveniţi din "elita" regimului. Capitalismul patronat de foştii comunişti/securişti face bani (şi) din asta. Cît despre filme - unii dintre noi le priveau "inocent" pe atunci, decupînd doar amuzamentul genuin şi ignorînd damful ideologic, alţii le privesc "inocent" şi acum, indiferenţi la mesajul lor propagandistic. Vezi, Doamne, dacă tot s-a dus contextul totalitar, putem să le privim ca pe nişte filme "vechi"... Ce, filmele americane de acţiune nu fac şi ele propaganda lor?! Toţi fac. Important e să ne amuzăm. Da - zic eu -, dar înainte să ne "relaxăm", ar fi de dorit să ne enervăm puţin. Măcar unii dintre noi, cei care aflaserăm pe ce lume trăim şi nu voiam să participăm, nici măcar cu aplauze şi recitări, la ea. Sînt şi astăzi suspicios (sechelă post-traumatică...) faţă de mulţi dintre tinerii care afirmă că trecutul totalitar nu-i interesează. Şi mă întreb: oare ce le-or fi vorbit părinţii despre acest trecut? Le vor fi spus ceva sau nu? Dacă nu le-au vorbit, a fost ca să nu-i streseze, pentru că nu aveau nimic cu regimul în cauză, pentru că au dus-o bine atunci sau pentru că aveau ceva de ascuns? Şi cum s-ar fi comportat, oare, junii indiferenţi, dacă ar fi trăit atunci? S-ar fi opus, ar fi supravieţuit "apolitic", distrîndu-se şi "trăindu-şi viaţa" în ciuda (?) sistemului, sau ar fi colaborat şi ar fi produs la greu texte cu partidul, ca să se "afirme"? Dar eu, ce aş fi făcut? Nu ştiu, şi oricum istoria nu se scrie cu "dacă". Autoeroizarea calpă a multor "bătrîni" (după război...) merge adeseori mînă în mînă cu bagatelizarea voios-indiferentă a comunismului de către numeroşi tineri. Primii sînt contaminaţi ireversibil de reflexele epocii, chiar dacă vor sau nu s-o recunoască. Ceilalţi, neimunizaţi, nici nu vor să-şi facă vaccinul antitotalitar: nu îi priveşte. Oricum, în orizontul UE nu se întrevede pericolul unei epidemii, aşa că la ce bun... Ceea ce îi uneşte pe adepţii cosmetizării trecutului şi pe adepţii ignorării sale hedoniste este - cred - lipsa organului etic, bagatelizarea responsabilităţii morale. De ce? Pentru că morala e pentru fraieri. Învingătorii o clamează, o simulează, dar nu o urmează. Viaţa adevărată, viaţa ca o pradă, e în altă parte şi ea înseamnă, printre altele: a te înfrupta, a te descurca, a ajunge în faţă prin orice mijloace, a te distra fără mustrări de conştiinţă (umbra lui Nietzsche aprobă entuziast: aşa e!). Or, responsabilitatea etică trece prin asumarea pînă la capăt a colaborării (oricît de mică va fi fost ea). Şi cine e fraier să-şi dea foc la valiză, cînd alţii, mereu alţii sînt mai vinovaţi? Nu e mai bine să te mîndreşti cu propriul trecut? Unii vor spune: degeaba condamnăm idei, principii şi doctrine, dacă nu ne "legăm" oleacă şi de oamenii concreţi. Atunci cînd marii sau micii vinovaţi care fac legea la noi sînt puşi în discuţie, istoria recentă încetează să mai fie ceva plicticos, prăfuit, devenind brusc ceva extrem de acut, de incomod, ceva care ne priveşte. Dar... nu ar fi totuşi bine să fim niţel dialectici? Să îmbinăm, adică, recuperarea "etică", "justiţiară" a memoriei comuniste cu valorificarea ei "comercială", "hedonistă"? Vă daţi seama ce şocuri electrice ar fi - să zicem - nişte plenare şi discursuri prezidenţiale, telejurnale, momente poetice şi emisiuni omagiale difuzate integral, o zi pe săptămînă, pe postul naţional, la ore de maximă audienţă? Ne-am şi distra, dar am înţelege mai bine (poate), retrospectiv, prin ce nebunie am trecut.
