Discuţiile în contradictoriu: bune sau nebune?
Vine uneori cîte un subiect în discuție și, din senin, un om de bine, un om „cu frică-n Dumnezeu“ ridică mîinile la piept, se dă înapoi (se îndepărtează un pas, iar dacă stă pe scaun își îndreaptă spatele ca să ia distanță) și zice „nu vreau să ne certăm“, îngrozit de parcă cine știe ce dezastru iminent, ce catastrofă planetară, ce conflagrație mondială, ce furtună în paharul lui cu apă ar putea izvorî dintr-un simplu exercițiu mental.
Cuvîntul ăsta, „ceartă“, mă pune în dificultate fiindcă eu nu reușesc să îl asociez niciodată cu schimburile civilizate de idei, iar în altfel de schimburi, necivilizate, nu mă bag. În capul meu, cearta e o chestie majoră, profund dezamăgitoare și neplăcută, cu risc de a degenera în violență fizică sau verbală care, în cazul celor expansivi, poate implica decibeli mulți și/sau cuvinte ofensatoare, grave, iar în cazul altora mai reținuți – cîteva replici tăioase, reci, care nu lasă loc de interpretare în ceea ce privește nemulțumirea, ducînd la încetarea legăturilor dacă nu de tot, atunci pentru o perioadă semnificativă de timp, suficient cît s-o simți.
E o vorbă care se aplică în toate aspectele vieții de zi cu zi, din care conflictul nu poate face excepție: „Nu problema e problema, ci atitudinea ta față de problemă“. Definirea unei interacțiuni ca fiind conflictuală este subiectivă, dar nu atît de arbitrară pe cît s ar putea crede. Copii fiind, ne certam și ne împăcam din te miri ce, țineam rîci o perioadă – chiar și cîțiva ani –, după care ne revedeam ca adolescenți sau ca adulți fără să mai știm de unde apăruse „vrajba“ și de ce n-am încheiat-o mai devreme. În anii de școală, de la clasele primare pînă la master inclusiv, mă trezeam cu mîna pe sus și intram în dezbateri de idei cu profesorii și colegii pînă se termina ora, după care eram fresh, revigorată și gata de o nouă materie, cu etichetele de „îndrăzneață“, „dezghețată“ și „înfiptă“ lipite pe frunte. La serviciu nu aveam rețineri să-mi exprim părerile chiar și în fața unora care știam că nu-mi împărtășesc convingerile deoarece vedeam în asta o atitudine sănătoasă de respect, propice creșterii și dezvoltării intra- și interpersonale. Bineînțeles, rareori ceilalți percepeau lucrurile aidoma mie, mai ales una dintre colege, care avea o teamă patologică față de orice fel de confruntare de idei și începea – chiar și numai la gîndul că ar putea fi într-o postură antagonică față de cineva – să dea pe dinafară tot felul de reacții fiziologice care mai de care mai aberante, corpul ei fiind o oglindă în mișcare, frustă și manieristă, a disconfortului interior. Prin natura meseriei, intru în contact cu tot felul de lume și am ocazia să explorez îndeaproape mecanismele disfuncționale de comunicare, în special acumulările de frustrare pe fondul capacității reduse de exprimare a propriilor așteptări și nemulțumiri. Întîlnesc săptămînal, dacă nu zilnic, oameni cu educație tradițională care se mîndresc cu faptul că nu au nici un conflict cu nimeni, că sînt buni cu toată lumea, în vreme ce toți ceilalți sînt răi și mincinoși. Proiecție în toată regula. Confruntați cu propria incapacitate de comunicare adecvată a așteptărilor și nemulțumirilor pe care le acumulează în raport cu ceilalți, la ideea de a se exprima în acest sens mă privesc cu o expresie de „așa ceva nu se cade“ și iau o atitudine de martir, inclusiv în relația de cuplu, unde fiecare își duce crucea și mai degrabă ar bea oțet decît să spună „Știi, mi-ar plăcea tare mult să facem – sau să nu mai facem – asta“. Legat de poziția de victimă față de minciunile celorlalți, le aplic un inventar de personalitate cu scală de minciună inclusă la care mai toți înregistrează scoruri uriașe și le explic că tendința de fațadă, nevoia de a da bine în ochii altora „înflorind“ pe ici, pe colo, cu orice ocazie, propria imagine tot minciună se cheamă și că nu sînt în cea mai potrivită postură de a arunca cu piatra. Le mai povestesc și că oamenii nu sînt capabili, prin natura lor, să spună sincer și întotdeauna absolut tot ce le trece prin cap, poate doar în cazul anumitor tipuri de retard sau de traumatisme cranio-cerebrale, în rest noi toți dispunem de cenzuri normale care ne permit să funcționăm în societate, fără de care lucrurile ar degenera considerabil.
Dacă măcar o parte din cei cu care intru în contact zilnic pricep ce spun eu aici, o lasă mai moale cu așteptările nerealiste și mai zic din cînd în cînd, frumos și elegant, ce-i supără, atunci nu mi-am răcit gura de pomană.
Implicarea în discuții în contradictoriu nu ține doar de vîrstă și de personalitate – copiii și tinerii, îndrăzneții și dezinhibații, dominatorii și amatorii de lupte de putere, așa cum am menționat mai sus, fiind mai predispuși –, ci și de miză. Pot să înțeleg de ce unii preferă autocenzura în locul exprimării libere, fie ea și diplomatică. Cu timpul, prioritățile se schimbă și, odată cu dezvoltarea conștiinței și a stimei de sine, dar și cu apariția oboselii cronice și apatiei sociale, alte lucruri – precum liniștea interioară și preocupările personale – devin mai importante decît să te impui în fața cuiva, să te faci corect înțeles sau să fii aprobat de alții. În ultimii ani, din ce în ce mai mult aleg să tac în loc să dezbat idei fiindcă nu mai am cu cine mă angaja în conversații interesante, stimulative, toți avem serviciu și familie care ne ocupă mai tot timpul, întîlnindu-ne mai rar decît din an în Paști, iar interacțiunile banale, rutiniere, obligatorii ale vieții de zi cu zi nu îndeplinesc criteriul calitativ care să mă atragă și să mă motiveze, așa că cel mai adesea îmi spun „naaaaaa, nu merită“ și trec peste. Aș utiliza cu plăcere sarcasmul, dar experiența m-a învățat că oamenii în general nu pot duce așa ceva, nici sensibilii, nici glumeții, chiar și sarcasticii înșiși avînd orgoliul deosebit de fragil. Sarcasmul e bun doar cînd e impersonal, în bancurile seci! În situațiile în care se impune atingerea unui aspect delicat, cu potențial controversat, prefer așadar s-o fac elegant, construind întîi un raport solid, bazat pe respect, prin concentrarea pe resursele de care dispune celălalt. Cît despre ceartă în sensul ei sonor, intens, explicit, dezorganizat, vulgar, îmi provoacă repulsie. Nu îi neg rolul detensionant pe termen scurt, însă am o problemă cu consecințele pe termen lung, avînd în vedere că astfel de interacțiuni brute erodează în timp totul în jur ca o apă care sapă, sapă, sapă pînă crapă și cea mai dură rocă, nelăsînd în urmă decît mîl.
La întrebarea dacă discuțiile în contradictoriu sînt bune sau nebune nu pot să răspund decît cu depinde. Constatăm că în anii tinereții intrăm mai ușor în dispute, însă pe parcursul vieții facem asta din ce în ce mai rar fiindcă din confruntări nu ai cum să nu te alegi cu cîteva cicatrici. Cu excepția cazurilor în care cenzurile nu sînt alterate de interese pecuniare, de consumul excesiv de alcool sau fragilizate de un mediu brut ce favorizează descărcările de agresivitate, înveți să-ți alegi bătăliile.
Ana-Aurelia Huțanu este psiholog la DGASPC Neamț și doctor în psihologie.
