Dinţi definitivi

Am tot auzit din fragedă pruncie că oamenii sînt răi, că lumea în general e rea. Mi-a fost la început greu să dau crezare acestor verdicte pesimiste, la fel cum îmi era imposibil să îmi imaginez că o parte dintre colegele mele de liceu îşi pierduseră de mult timp virginitatea. Ceea ce înseamnă că evaporarea virginităţii era la fel de incredibilă, la un moment dat, precum întruparea răutăţii. Răutatea mi se părea oarecum inefabilă şi imposibil de dovedit, de atins, era peste tot şi nicăieri, era a tuturor şi a nimănui. Am avut nevoie de mult timp ca să îmi pierd propria virginitate în raport cu răutatea altora şi a mea, adică să îndrăznesc să le privesc drept în faţă. Mă tem însă şi astăzi cel mai mult de răutatea pe care nu poţi s-o localizezi, de răutatea latentă, care îşi ţese planul în spatele uşilor închise, care nu îndrăzneşte să-şi arate faţa, care se iubeşte constant pe sine însăşi. Am văzut oameni la care răutatea se însoţeşte perfect cu prostia sau cu orgoliul sau cu neputinţa, cea dintîi fiind cel mai adesea un simptom ale celor din urmă. Am văzut răutatea asociindu-se perfect cu laşitatea sau cu agresivitatea. Am văzut răutatea care arde precum vitriolul şi cea care distruge lent precum arsenicul administrat în cantităţi infime, dar constante, zi de zi. Să mă întorc însă la virginitate. Pe cea interioară, morală, nu o pierzi niciodată definitiv şi oricum nu dintr-odată, ca pe cea fizică. Pierderea ei e anticipată, cu ani înainte, de pierderea dinţilor de lapte şi instalarea celor definitivi care te ajută să muşti, să sfîşii cu adevărat şi cu eficienţă. Dacă nu cumva preferi să mănînci piureuri blînde toată viaţa… Cred că una dintre cele mai bune şcoli ale răutăţii este mediul de lucru românesc, cel al presei fiind fără doar şi poate unul de-a dreptul privilegiat, fie numai şi pentru faptul că amestecă oameni ce provin din medii extrem de diferite, obligîndu-i, de exemplu, să funcţioneze la un loc pe cei care scriu tu vii şi nu fi cu cei care preferă constant tu vi şi nu fii sau pe cei care folosesc pluralul mingii cu cei care spun o minge " două mingi. Lucram în urmă cu un an de zile în redacţia unei reviste de nişă care nu avea legătură nici cu mondenul, nici cu politica, eram la adăpost de răutăţile lumii, singurele furtuni ce puteau să apară fiind cele adevărate, pe mare, cînd vîntul depăşea 50 de noduri. Aveam o echipă minusculă, pentru redactarea articolelor şi pentru onorarea diverselor invitaţii la regate, lansări sau tîrguri de bărci. În afara agitaţiei specifice deadline-urilor, era linişte şi pace. Într-una din zilele aglomerate, am fost nevoită să ratez o descindere în grup, în centrul comercial cel mai apropiat, pentru a studia felul în care revista noastră putea fi promovată, semnalizată, pusă în evidenţă. Îmi reproşam lipsa mea de organizare care m-a făcut să nu iau parte la această mini-călătorie esenţială pentru viitorul revistei. O săptămînă mai tîrziu, eram chemată de către directoarea de marketing " sfîntul marketing! " într-o întîlnire de taină. Ea îmi spune: "ştiu că ştii ce am spus despre tine". Eu, inocentă, îi spun că nu. Ea insistă: "ştiu că ştii ce am spus despre tine pentru că mi-a spus cineva că ştii". Încerc să o conving că, din fericire, chiar nu ştiu şi că simt că nici nu vreau să ştiu. Ea continuă şi îmi spune: "sînt convinsă că ştii, dar o să-ţi reamintesc. Eu m-am opus să vii cu noi acum o săptămînă cînd am decis că vom vinde revista şi că e nevoie să semnalăm apariţia ei la standuri. Am spus atunci că, dacă tu vii cu noi, eu refuz să mai merg". Nu ştiam nimic, nu auzisem nimic, nu îmi spusese nimeni nimic. Deşi vorbise, se pare, în apropierea mea în ziua cu pricina, vorbele ei mă ocoliseră ca o bombă care se duce să explodeze în altă parte. Problema ei era însă tocmai faptul că mă ratase. Deja regretam naivitatea visătoare pe care o avusesem cu cîteva minute înainte de mărturisirea ei, regretam inocenţa mea " pe care, se pare, ea nu o dorea cu nici un chip, simţeam cum îmi pierd a o mia oară virginitatea preţioasă, în timp ce ea declara fericită: "am o problemă cu tine şi n-o să-mi treacă". Nu o să intru în detaliile acestei poveşti care s-a sfîrşit inevitabil cu plecarea mea la jumătate de an după această discuţie, deşi poate ar fi interesant să spun că, la doar o lună după eram obligate de soartă să dormim amîndouă în aceeaşi cameră, într-o frumoasă pensiune agroturistică din Novi Ligure şi chiar să împărţim acelaşi pat într-un hotel bizar din Mestre. Totul în interes profesional, desigur. Discuţia noastră a pus capăt însă răutăţii inefabile şi ne-a adus aminte că avem dinţi definitivi. Toate răutăţile de dinainte şi de după au devenit coerente. Eu însămi am ieşit din epoca inocenţei şi am intrat în epoca furtunilor de diverse grade. Şi inocentă din nou nu am mai putut fi. Altfel, ea era una dintre acele persoane cochete, din categoria nu vi, atentă la maximum la brandurile care îi alcătuiau ţinuta, ţinută care era demnă întotdeauna, fără îndoială, de cauze mai nobile decît drumul zilnic pînă în cartierul periferic unde îşi avea sediul redacţia din povestea noastră. Cred că de aici venea şi tristeţea ei. Această nevinovată răutate de sfîrşit, legată de ţinuta ei, arată că şi dinţii autorului sînt ascuţiţi definitiv.