Dincolo de selfie

Sinele și contemporanul 

Deschid aproape zilnic Facebook, moment în care ajung să petrec cîteva minute uitîndu-mă la noile postări, fie ale necunoscuților, prietenilor, fie ale diferitelor reviste sau companii. Astfel, ajung să ingurgitez informație inutilă, pe care uneori o uit, alteori nu. Țin să menționez asta pentru că anumite postări sînt extrem de repetitive ca mesaj și e imposibil să treci cu vederea conținutul lor. Pentru că și eu, la fel ca majoritatea oamenilor, am tot felul de anxietăți, mi-au atras atenția postările despre cum să te accepți așa cum ești, iubirea de sine – dezvoltare personală, mai exact. Nu intenționez să comentez calitatea îndoielnică și superficială a acestui conținut, pentru că ceea ce mă îngrijorează, de fapt, este continuitatea acestor postări și entuziasmul cu care se răspîndesc pe Internet. Dacă tot trăim într-un „secol al sinelui“, în termenii lui Adam Curtis, în care pozitivitatea este promovată la toate colțurile, de ce mai avem nevoie de atîta confirmare și terapie? Nu cumva este pentru că ni se impune atît de des să fim noi înșine, să fim încrezători și să acceptăm orice și oricum, încît, dacă nu o facem, avem impresia că e ceva greșit cu noi? Cred că faptul că o asemenea informație se propagă extrem de rapid dovedește ineficiența ei și că este o distracție ieftină, dar și că acum, mai mult decît oricînd, avem nevoie să învățăm să nu mai iubim forțat idei anorganice, create de diverse entități sociale.

Am ținut să fac o introducere despre Internet și social media nu doar pentru că sînt o parte aproape esențială a vieții cotidiene, ci și pentru că au pătruns într-o sferă care mă interesează în mod special, adică cea a artei contemporane. Îmi este greu să nu spun, și poate că mă repet, dar astăzi toată lumea este artist pe Internet. În principiu, este nevoie de o platformă gratis și populară unde oricine își poate pune descrierea de „artist independent“ pe lîngă care adaugă cîteva lucrări al căror sens este destul de dificil să-l identifici. Adeseori mă întreb ce mai este un artist astăzi și care este rolul lui, în condițiile în care, cu un cont de Instagram, unde postezi lucrări minimalist-ironice, poți, din păcate, să te numești artist vizual sau poet. Există totuși și o inchiziție, cea a proiectelor și galeriilor pretențios-comerciale, în canoanele cărora nu poți pătrunde cît ești tînăr pentru că trebuie să cunoști pe cineva, să fii exotic, dar nu prea, sau să abordezi teme cu substraturi politice.

Cred că acum, mai mult decît în perioada umanismului, artistul – deci și omul – se pune pe sine deasupra orice. Nu doar că nu mai există viață privată (căci totul este documentat prin fotografii, tweet-uri, snap-uri etc.), ci și aproape orice expunere a vieții private poate fi văzută ca o manifestație artistică. Mă întreb, așadar, unde se mai situează artistul, ca o îmbinare dintre homo aestheticus și homo ludens, între atîta amatorism, individualism și vid substanțial. Cum mai deosebim noi, „publicul“, devoratorii de imagini, între ce este relevant sau un simplu egomasaj prin care posesorul de imagine se consideră cultivat, boem și avizat.

Nu am uitat de galerii și alte spații dedicate artei, unde, să zicem, există o așa zisă selecție, doar sînt dezamăgită de ele. Nu doar în România, ci și în Occident, galeriile devin din ce în ce mai ermetice, mai ancorate în texte lungi cu cuvinte pretențioase înșirate pe un perete unde stă atîrnat un obiect reciclat pe care artistul l-a adus dintr-o țară est-europeană și pe care, eventual, a lipit un tampon. Oricît de mult iubesc să vizitez muzee, rareori mi se întîmplă să găsesc acel ceva care să mă emoționeze sau al cărui sens să-l înțeleg direct, fără un șir lung de detalii, despre ce vrea artistul să spună. Există, deci, și o concentrație mare de artă pentru artă, destinată unui public extrem de select și care, de la bun început, îți spune că, dacă nu o înțelegi, ești indiferent sau demodat.

Eu și România

Și acum mă întorc de unde am plecat, adică din România care, indiferent unde voi fi, va rămîne pentru mine o sursă de mit și de poezie. Spun asta fără falsitate patriotică, adesea afișată de noi, cei plecați din țară. Cu toate acestea, mă uit cu mai multă încredere spre orizonturile Occidentului în ceea ce privește viitorul meu ca regizor sau scriitor sau cine știe. Superficialitatea și snobismul intelectual sînt pînă la urmă afișate cam prin toate centrele majore de artă contemporană din Europa, însă în România există, așa cum știm cu toții, o lipsă majoră de fonduri, accentuată de instituții ce mustesc sub conducerea unor personaje obsedate de poziția lor „înaltă“ și de autoritate. Evident că a lovit și la noi globalizarea și, în loc să ne definim scena artistică din ce în ce mai mult, o uniformizăm de fapt, încercînd să accesăm subiecte care nu prea ne aparțin, sau ne scufundăm adînc în memorii ale comunismului/post-industrialismului. Pînă să mă mut în Anglia, ideea că industria teatrului poate funcționa și pe baza companiilor independente suna precum ceva vag și abstract, iar direcționarea bugetelor către filme de debut, pentru tineri între 18 și 25 de ani – ca o utopie. Unde o să mă pot exprima și eu, cînd nu prea este loc de exprimare în România? Mi-am promis că mă voi întoarce atunci cînd voi simți că mi-am atins maturitatea în exprimare, din teama că punctul meu de vedere naiv nu ar putea lupta cu un sistem foarte bătrîn și extrem de confuz.

Tot eu

Înapoi la ceea ce spuneam despre om și imaginea de sine. Epoca transhumanismului ne permite să ne expunem identitatea nelimitat și sub diferite forme. Generalizînd, nu mai cred că există manifestație (artistică) contemporană fără „sine“ sau care să genereze o reflecție asupra sinelui în raport cu ceilalți și consider că această dezorientare în masă, manifestată în special la nivelul identității, creează în noi o falsă impresie despre ceea ce sîntem de fapt. Adică nu sîntem doar o masă de carne extrem de îngrijorată de condiția ei fizică și care cere necontenit drepturi.

Încrederea este ceva ce trebuie construit, în special prin felul în care fiecare se raportează la societate, și nu impus de reguli sociale care se schimbă odată cu vremea. Dacă totul are un strat puternic de „personal“, atunci cum mai diferențiem arta de banal? M-am speriat pentru un moment, gîndindu-mă că destul de curînd totul va deveni un schimb de semne într-un limbaj vizual, care va anihila ideea de artă ca fiind ceva diferit de comun sau de cotidian. Totuși, rămîn încrezătoare și sper că mai există artă dincolo de selfie și, mai presus de atît, că mai există liberă exprimare. Că tot vorbeam de ego, pot să spun că singurul fel în care pot să mă uit cu încredere la viitor este să nu mă uit deloc. Asta înseamnă să fac și să tac. 

Geo Barcan este coordonatoarea festivalului de film „Film mai aproape“ și studiază teatru și film la Universitatea din Kent, Anglia.

Foto: G. Barcan