Dincolo de exces şi violenţă
Un bun prieten, care - îmi place să cred - corespunde sintagmei "spectator angajat nepopulist şi necinic" - mi-a dat acest sfat cînd i-am spus că am fost solicitat să scriu ceva despre tema stîngii şi a dreptei în politică: "limitează-te doar la ceea ce este esenţial". În cele ce urmează încerc să respect acest îndemn şi, în consecinţă, voi formula doar cîteva propoziţii. Prima dintre ele: dacă dorim să degajăm miza morală pe care o aduce cu sine confruntarea politică a celor de dreapta cu cei de stînga şi invers, atunci sîntem obligaţi să constatăm că numai de două secole - deci după Revoluţia Americană şi cea Franceză - funcţionează această dihotomie, acest conflict, această luptă între două tabere în care, la limită, pentru fiecare, celălalt este adversarul, este duşmanul, este cel care "nu are dreptate", pentru că, evident, "dreptatea nu poate fi decît de partea mea". A doua observaţie: totuşi, ideea unei politici morale ne vine de mult mai departe în timp. În fapt, ideea unei morale deschise - prezentă pentru prima dată la Profeţii poporului lui Israel, Isaia, Iezechiel şi Ieremia, formulată în plan intelectual de Socrate-Platon şi apoi de stoicii Seneca, Epictet, Marc Aureliu şi spusă cu "voce tare" în Evanghelii - va căpăta contur şi consistenţă în construcţia politică a societăţii de abia în filozofia modernă cu propunerea ei, a drepturilor universale. A treia propoziţie sună astfel: inevitabil, în istoria reală s-a confruntat, mereu şi mereu, morala deschisă a umanităţii cu morala închisă a grupurilor particulare şi, desigur, politicile corespunzătoare unui ideal lărgit de umanitate au intrat în coliziune cu cele aparţinînd unor convingeri centrate pe interese valabile pentru "mai puţini", pentru "doar noi", "pentru ai noştri" ş.a.m.d. În al patrulea rînd, tipologic şi istoric vorbind, tensiunea, nu arareori tragică, dintre morala închisă şi cea deschisă a fost augmentată şi întreţinută în primul rînd prin lupta politică dintre dreapta radicală şi stînga radicală. Din acest punct de vedere putem vorbi de existenţa unui hybris atît în viaţa politică, cît şi-n cea morală, legitimările fiind circulare: fiecare este îndreptăţit pentru ceea ce propune şi pentru ceea ce face în politica sa pentru că are o "întemeiere morală". La limită, hybris-ul este la el acasă şi atunci cînd, în numele moralei deschise, universale, partide politice se simt îndreptăţite să impună prin forţă şi teroare anumite valori, şi atunci cînd, instalate în morala închisă, alte partide comit abuzuri şi crime. Ajunşi aici, putem formula o a cincea propoziţie: chiar nu avem un criteriu cert, sigur, pentru a discuta din unghi moral viaţa politică de dreapta şi de stînga? În ceea ce ne priveşte, credem că da şi iată cîteva argumente. Ideea de morală deschisă a primit ea însăşi două variante, deontologismul (kantian) şi utilitarismul (cel al lui Mill, în primul rînd). Fiecare direcţie nu este scutită de hybris în măsura în care, într-un caz, contează prea mult datoria necondiţionată, iar în celălalt, utilitatea impersonală. Un etician contemporan, James Rachels, a avut ideea elaborării unei moralităţi fără hybris. Sîntem - spune el - tentaţi să judecăm orgolioşi şi unilateral tot şi toate fără să luăm în seamă că trebuie să fim răspunzători de acest tot (de viaţa pe pămînt, de destinul generaţiilor viitoare etc.). În fond, hybris-ul uman care decide că sîntem - cei de acum - "cei mai importanţi", ne poate fi fatal pentru că nu este însoţit de o judecată modestă, sobră şi responsabilă. Cum ar arăta o teorie morală fără hybris? Ar fi acea teorie în care s-ar respecta două reguli elementare: a) cînd acţionăm promovînd interesele tuturor în mod egal şi b) cînd ne comportăm faţă de alţii aşa cum merită aceştia, adică luînd în considerare modul în care ei înşişi au ales să se comporte. Ce înseamnă acest lucru? Că a ne ajusta comportamentul faţă de ceilalţi în funcţie de cum au ales ei să se comporte faţă de alţii nu înseamnă a "ne răsplăti prietenii şi a purta pică duşmanilor"; înseamnă raportarea noastră la oameni ca la agenţi responsabili care, prin propriile alegeri, dovedesc că merită anumite răspunsuri, şi faţă de care "sînt potrivite sentimente precum cel de recunoştinţă sau indignare". Dar cum ar fi atunci o politică fără hybris? Una care să satisfacă atît exigenţele utilitariste (cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr de oameni), cît şi pe cele deontologice: toţi oamenii sînt obiecte morale care au o valoare infinită şi unică şi toţi trebuie să respecte necondiţional cele zece porunci. În fapt, dacă luăm serios în seamă provocarea istorică pe care o trăim după ce modelul liberal occidental s-a impus condamnînd totalitarismele de stînga şi de dreapta, atunci, într-o notă lucid optimistă s-ar putea spune că sîntem în situaţia de a consemna începutul unei politici fără hybris. Simplu zis: în democraţiile consolidate, mature, practicile politice curente şi ideologiile politice tind să privilegieze forme îmblînzite deopotrivă şi ale stîngii, şi ale dreptei. Este o arhibanalitate să se constate, de exemplu, că s-au creat deja mecanisme de autoreglare în viaţa politică care ejectează orice formă de manifestare publică ce aminteşte cît de cît de dreapta extremă sau de stînga extremă (mai recentă sau mai îndepărtată în timp). Aceasta, pe de o parte. Pe de altă parte, atît capitalismul democratic, cel liberal, cît şi autoritarismul capitalist (dezvoltat în ţări precum Rusia şi China) sînt obligate să administreze cît mai raţional şi rezonabil probleme precum sărăcia, inegalităţile şi discriminările, asigurarea ordinii şi securitatea socială şi a persoanelor. Or, există deja, de pildă, conturate strategii de includere socială ataşate de politicile de stînga, după cum există strategii "tipice" ale dreptei care vizează impunerea ordinii. În mod firesc există o dinamică a partidelor - recunoscute ca fiind de stînga sau de dreapta - după care există o oarecare preluare a ideologiei părţii adverse. Pe termen lung, spaţiul de joc al stîngii şi al dreptei se îngustează, dar el, probabil, nu va dispărea niciodată, fie şi pentru simplul motiv că funcţionează principiul democratic al alternanţei la guvernare. Şi totuşi, unde şi cum este prezent hybris-ul politic dincolo de aceste premise optimiste? În primul rînd în populism. După opinia noastră, bipartidismul corespunde structurii profunde a lumii actuale şi a viitorului mediu. Statele Unite sînt în acest sens un reper. Populismul însă - ne referim la cel pursînge - este plin de hybris pentru că, de dragul captării nevoilor imediate ale oamenilor - văzuţi tot timpul ca un public care nu numai că poate, dar şi merită şi trebuie să fie manipulat - recurge la orice mijloc, inclusiv la orice partid politic aflat în postura de vehicul, pentru a-şi atinge scopul: obţinerea puterii şi prezervarea acesteia prin mimarea democraţiei. În fond, în orizont politic, populismul este generator de ambiguitate şi de incoerenţă, pentru că-şi asimilează mimînd toate strategiile din recuzita - trecută sau prezentă, n-are importanţă - şi a stîngii, şi a dreptei, după caz. Totodată, politică cu hybris este orice formă de exclusivism şi de intoleranţă din spaţiul public, mai ales cînd aceste comportamente sînt agreate de partide, întărite de/şi prin mass-media, şi "sancţionate" (cu beneficii în bani, bunuri diverse sau bunuri simbolice) de oligarhi (imorali sau amorali, dar întotdeauna "legali") sau "premiate" de "instituţii de cultură". Hybris-ul populist urăşte selectiv şi interesat unele instituţii ale statului (de pildă, Parlamentul), după cum el amestecă sau identifică, fără nuanţe, Holocaustul cu Gulagul, inventînd insidiosul termen de Holocaust roşu. Deocamdată, ambiguităţile şi neclarificările - vizînd memoria vieţii politice de stînga sau de dreapta, mai ales în plan autohton - persistă în spaţiul public. Dar, încet, încet se acumulează o masă critică de oameni (cetăţeni) - care au reflexe morale elementare: sînt cinstiţi şi corecţi, fără ostentaţie, respectă viaţa, libertatea şi demnitatea celorlalţi, fără să solicite recompensă, se poartă decent şi responsabil în spaţiul public, în chipul cel mai firesc cu putinţă. Din ei putem, de acum, să-i recunoaştem pe cei ce avînd sensibilităţi şi convingeri de stînga sau de dreapta - fără hybris - adică oameni raţionali, rezonabili şi morali, n-au de ce se ruşina în viitor că aparţin stîngii sau dreptei politice. "Atunci - îmi spune prietenul nepopulist şi necinic, care a trecut, fără ca el să ştie testul R.C. şi care ştie de Moncloa - într-adevăr mîna stîngă poate spăla mîna dreaptă şi ambele, un obraz curat."
