Din zece în zece ani
1995... În urmă cu zece ani, în aprilie 1995, primeam vizita unor prieteni din Franţa. Oameni bravi şi cu bun-simţ, au privit cu multă înţelegere felul în care (se) arăta capitala unei ţări cunoscute mai cu seamă din reportaje televizate: fără comentarii ironice, fără fotografii cu cerşetori, fără priviri scandalizate. Au remarcat potenţialul extraordinar al Centrului Istoric. Clădirile de secol XIX, evidentele influenţe franceze, un anumit aer desuet i-au făcut să zîmbească încurajator. Îmi amintesc cum s-au entuziasmat la gîndul oportunităţilor de care un viitor arhitect (adică eu) avea să se bucure. Am încercat să văd prin ochii lor locurile mele speciale (cerîndu-mi iertare pentru starea deplorabilă a străzilor, convinsă fiind că era una provizorie): biserica Stavropoleos, pe atunci nerestaurată, dar la fel de plină de viaţă ca şi astăzi, culoarea specială a pietrei de la Curtea Veche, pavajul moale din lemn şi curtea interioară răcoroasă de la Hanul lui Manuc, începutul leneş al Lipscanilor din bulevard, porţile mîndre ale Hanului Gabroveni. Au înţeles, sau în orice caz au încercat să înţeleagă, povestirile despre istoria şi identitatea locului. La ceas de seară, am băut un ceai împreună cu părintele Justin în trapeza - mică, pe atunci - a bisericii Stavropoleos şi am ascultat vecernia în naosul încă cernit. Au rămas promisiunea şi speranţa în oamenii şi în anii ce vor veni. 2005!! Timpul şi timpurile au făcut ca vizita să nu fi fost repetată decît peste zece ani. În urmă cu două săptămîni am reluat - aceiaşi oameni - acelaşi drum. La întrebarea mea directă dacă se văd semnele schimbărilor, răspunsul a fost un déja-vu amar: Au remarcat potenţialul extraordinar al centrului istoric. Clădirile de secol XIX, evidentele influenţe franceze, un anumit aer desuet i-au făcut să zîmbească încurajator. S-au entuziasmat la gîndul oportunităţilor de care un arhitect (adică eu) se poate bucura. Totuşi, au revăzut biserica Stavropleos (minunat restaurată) şi le-am explicat - ca atîtor altora - cum locaţia ei a fost şi este în continuare - inexplicabil pentru mine - asociată prezenţei restaurantului Carul cu Bere şi niciodată invers... Au revăzut şi Curtea Veche şi Hanul lui Manuc şi ce a mai rămas din Hanul Gabroveni, adică un schelet nesigur acoperit de o epidermă arsă, din care e greu de bănuit că va mai răsări vreo pasăre Phoenix. Ne-am tras sufletul în minuscula curte interioară a unei cafenele cochete (din fericire nu singura), departe - dacă nu fizic, măcar mental - de mirosurile de sudoare, mititei şi bere amestecate printre pantalonii, pălăriile, bluzele şi mai ales lenjeria expuse impudic în faţa magazinelor. Străzile sînt comerciale numai pentru că par să se ofere pe sine la vînzare, agresiv şi obraznic, asemenea unor femei uşoare. Dar cele mai multe plîngeri le-am primit din pricina pavajelor. Fiecare pas e un efort - locomotor, de concentrare şi de atenţie, iar aici nu mai e loc de îngăduinţă sau păsuire. Sînt cel puţin zece ani de cînd mergem anevoie, tîrînd picioarele şi privind mereu în jos. Să fie asta pricina pentru care nu mai vedem ce se află în jurul nostru? 2015?? Evoluţia Centrului Istoric al Capitalei este imprevizibilă. Nu se poate spune că lipsesc cu desăvîrşire iniţiativele, dar ele sînt fie atît de puţine încît aproape trec neoservate, fie rămîn - multe - doar în fază de proiect. Problemele legate de statutul juridic al imobilelor nu pot fi rezolvate de pe o zi pe alta, dar zece ani reprezintă un interval de timp suficient de generos pentru ca aşteptarea schimbărilor să fie îndreptăţită. Încurajarea investitorilor particulari şi a intervenţiilor punctuale, la scară mică, parteneriatele public-privat, desemnarea şi asumarea responsabilităţilor, formarea unei conştiinţe civice sînt tot atîţia paşi care ar trebui urmaţi în vederea unei bune gospodăriri a zonei. Nu sînt foarte multe de inventat. Există, deja, precedente remarcabile (Barcelona este un exemplu "de manual"), modele de strategii care au avut rezultate spectaculoase şi, chiar dacă fiecare oraş este un caz particular, Bucureştiul nu este primul care se confruntă cu astfel de probleme. Responsabilitatea este cu atât mai mare cu cît este vorba despre centrul unei capitale, iar acesta devine, prin extensie, nucleul tare al unei ţări întregi. Barcelona nu este capitala Spaniei, dar este cu siguranţă centrul Catalunyei şi atunci când un slogan ca "Barcelona pos'te guapa" (adică "Barcelona, fă-te frumoasă") localnicilor noştri le stîrneşte un zîmbet îngăduitor, localnicii lor îşi iau în serios misiunea de a-şi îngriji urbea. Nu ştiu ce o să mai fie în centrul istoric al Bucureştiului peste zece ani, dar ştiu ceea ce n-aş vrea să găsesc: felinare în mijlocul drumului şi coşuri de gunoi din plastic colorat, pietre scoase din pavaj şi alte capcane la nivelul solului, case ocupate abuziv şi spaţii virane invadate de buruieni, miasme otrăvitoare şi muzici aşijderea. Şi aş mai vrea ca, peste zece ani, în capitala României, la "kilometrul zero", să nu mai întoarcă tramvaiele.