Din Sulawesi în Komodo – jurnal de bord

Daniela ULIERIU
Publicat în Dilema Veche nr. 903 din 29 iulie – 4 august 2021
Din Sulawesi în Komodo – jurnal de bord jpeg

Mă pregătesc întotdeauna pentru o călătorie, fie ea și pînă la Ruse. Dau o căutare, deschid un link, citesc un articol, mă uit pe o hartă, îmi fac, cît de cît, o idee. O singură dată în viața mea am cumpărat un week-end în ținutul Toraja din insula Sulawesi (Indonezia) fără să am habar cu ce se mănîncă. E adevărat că imaginile splendide văzute în vitrina unei agenții de voiaj mi-au furat mințile. Eram în Bali de ceva timp și zilnic, în drumul meu către Pantai Masceti, o plajă negră unde nisipul e amestecat cu cenușa vulcanică, treceam prin fața fotografiilor și mă uitam mesmerizată la casele cu acoperișuri pînă la pămînt, care semănau cu niște vapoare eșuate printre megaliți și menhire și la vîrfurile colinelor învăluite într-o ceață aurie, de chihlimbar.

Aveam circumstanțe atenuante, aromele de ylang-ylang și santal, dar mai ales sunetele gamelan-ului care răsunau pe aleile orașului Ubud au desăvîrșit starea hipnotică în care mă aflam. Pe scurt, am intrat în agenție și am cumpărat excursia. Eram, da, în paradis, de unde m-am autoizgonit, de bunăvoie și nesilită de nimeni.

Imediat ce am aterizat la Rantepao, ghidul m-a preluat și mi-a zis emoționat: „Ce șansă, oh God, ce șansă! Mergem direct la înmormîntare, ieri a făcut infarct și paf, paf,“ a adăugat făcînd cu mîna semnul unei posibile cruci, „i-a fost fatal. Să ne grăbim, să nu ratăm ceremonia. Pe urmă, vă duc la hotel. Ce noroc aveți! For-mi-da-bil! Din ce în ce mai rar rudele defunctului își dau acordul pentru participarea turiștilor...” Părea serios și în deplinătatea facultăților mintale. Și eu, tot așa. Pînă să mă dezmeticesc m-am trezit într-o curte vastă, cu scenografia și personajele aferente: în mijloc, zece tauri care mugeau de ți se ridica părul în cap; pe margine, bărbați de toate vîrstele în așteptare și cu ochii ațintiți asupra cirezii; așezate pe scaune, femei foarte bătrîne, într-o atitudine gravă, îmbrăcate în negru ca niște ursitoare care taie firul vieții; la o distanță de vreo treizeci de metri, în fața lor, fete acoperite din cap pînă-n picioare de șiraguri de mărgele colorate și zornăitoare, fete care sporovăiau și se mișcau sprinten ca niște spiriduși.

„Am ajuns la timp“, mi-a șoptit ușurat ghidul. Un bărbat a scos un taur din rînd, apoi, cu un gest precis și rapid, ca un scamator, i-a tăiat jugulara cu un pumnal bine ascuțit. Animalul s-a prăbușit greu la pămînt fără să scoată nici un sunet, dar ceilalți tauri au început să urle ca niște elefanți. Dintr-un reflex de jurnalist care a lucrat la știri, am prins pe retină exact momentul în care sîngele țîșnea ca dintr-o arteziană. Au mai urmat și alți tauri, dar eu, spre dezamăgirea ghidului, am părăsit arena și m-am dus să pozez casele cu acoperișurile lor pînă-n pămînt, cum nu mai văzusem vreodată. Cînd m-am întors, pămîntul devenise stacojiu, iar taurii măcelăriți zăceau în băltoace roșiatice. „Vor acompania «sufletul care s-a stins» pe tărîmul de dincolo“, mi-a precizat ghidul, călcînd într-o baltă de sînge.

Noaptea m-am zvîrcolit în pat, parcă nu aveam aer, așa că spre dimineață am ieșit afară din hotel și m-am plimbat pe lîngă piscina luminată unde, ce să vezi, o broască-femelă de dimensiuni impresionante, care avea în spate un mascul mic și odios, își depunea ouăle. M-am gîndit la Eros si Thanatos, apoi am început să rîd isteric. „E doar un week-end, o să supraviețuiești!”

A doua zi, ghidul mi-a comunicat că o femeie din Rantepao a „trecut dincolo” și că, în schimbul unui mic supliment de bani, aș fi putut să particip și la alte funeralii. „Exclus, prefer să mă plimb prin pădurea care se întinde în apropierea hotelului” – o admirasem din taxi. „Cum să nu“, și-a frecat el mîinile bucuros, „e o pădure fermecată.” Abia cînd am ajuns m-a anunțat fericit că toți copacii sînt morminte de bebeluși cărora nu le apăruse încă nici un dinte și că doar locuitorii din țara Toraja, mai inteligenți decît restul planetei, au înțeles că numai așa spiritele copiilor se vor înălța mai repede la cer. Abia m-am abținut să plîng. „Secretul e să nu aibă dinți, altfel nu îi poți înmormînta în copaci.” Împrejur, peisajul iradia o lumină filtrată printr-un smarald uriaș. Pădurea foșnea cu secretul ei macabru, mă plimbam printr-o pădure-cimitir, pe tărîmul morții, într-o cultură primordială, într-o ruptură totală de civilizația occidentală. Apoi, ghidul meu m-a dus la Lemo, unde în stînci sînt încastrate mii de morminte, primele datînd de acum 500 de ani. Cópii fidele ale celor plecați, un fel de păpuși uriașe sculptate în lemn și îmbrăcate în hainele morților sînt expuse la exterior pentru a putea fi văzute de descendenții care le aduc zilnic țigări, mîncare și sucuri. A lăsat și ghidul meu două sticle de Coca-Cola pentru o stră-stră-mamaie care „locuia” acolo de vreun secol.

Duminică, la micul dejun, am primit un mesaj prin care eram anunțată că toate zborurile companiilor aeriene erau suspendate pentru o săptămînă. Era imposibil să mă întorc în Bali, cel puțin pentru o vreme. „Cum se poate evada de aici?”, am întrebat la o agenție de voiaj. „Doar pe mare. Aveți poimîine un vapor din Makassar spre Labuan Bajo – Flores.” „Și cît de departe e Makassar ?” „Nouă ore cu mașina.” M-am uitat cu interes pe hartă și m-am hotărît să plec în Insulele Flores, din care face parte și Komodo. „În sfîrșit“, mi-am spus, „o să văd varanii de Komodo, iar de acolo mă întorc în Bali” – și am cerut un bilet. „Nu mai sînt locuri în cabină, mai avem bilete doar pe punte… Și nu puteți călători on the deck timp de 36 de ore, condițiile sînt foarte dificile pentru dumneavoastră, an European woman.” „On the deck”, am insistat eu. Am crescut în Oltenia. Nimic nu mai poate fi dificil. Am stat mult de vorbă cu agentul de turism, care, deși eram singura lui clientă, ezita să-mi vîndă biletul. La sfîrșit m-a întrebat foarte cuviincios dacă poate să mi-l prezinte pe bunicul lui, „Cum să nu, sînt onorată”, am răspuns eu bucuroasă să cunosc localnici. Am urcat împreună cu ghidul în apartamentul care era chiar deasupra agenției, am intrat sfioși în casă, ne-am descălțat, ne-am așezat pe jos și nu mică mi-a fost mirarea cînd bărbatul a început să deruleze cu gesturi alerte un covor. Și nu Cleopatra s-a înfățișat privirii noastre, ci însuși bunicul, mumificat, care, deși se urcase în lumea celor drepți de vreo unsprezece ani, continua să sălășluiască în mijlocul familiei.

Am lăsat cu bucurie în urmă casele cu acoperișuri ca niște corăbii, pădurile-cimitir și stîncile-morminte, și on the road, again. Drumul pînă în Makassar a durat o zi întreagă. Peisajul tulburător, grafismul straniu al culturilor de orez au lăsat locul unor coline care s-au transformat apoi în munți de 3.500 de metri. N-aș vrea să fac precum scriitoarele sfîrșitului de secol al XIX-lea, să mă mir și să admir plină de ah-uri și oh-uri prelungi natura splendidă (precum Anne de Noailles, în poemele sale de călătorie), dar n-am de ales. Oh, era atît de frumos încît ți se tăia pur și simplu respirația. Uauu!

M-am oprit să mănînc la singurul restaurant cu terasă de pe traseu, care era amplasat exact în fața Muntelui Nona sau Muntele Erotic, pe care localnicii îl mai numesc și „Ceea ce ar trebui ascuns”. Apoi am cumpărat papaya verde și mi-am continuat drumul. Seara am ajuns în sfîrșit la Makassar, o fostă colonie olandeză și port-cheie în comerțul cu condimente. M-am cazat într-un bungalou lacustru, care m-a legănat toată noaptea. M-am trezit ușor amețită, dar gata să vizitez orașul. Prima impresie: o atmosferă apăsătoare, o tristețe confuză învăluia clădirile sordide, multe în paragină, maghernițe și dughene gata să-și dea sufletul, oameni cu ochi întrebători, încovoiați ca niște virgule și uneori, foarte rar, cu cîte un zîmbet furișat. Cred că eram singura turistă din oraș.

Din cele trei secole de dominație olandeză a mai rămas doar fortul Rotterdam, ridicat în 1667 de amiralul Cornelius Speelman, originar, evident, din Rotterdam. Fortul se mai numește și al țestoasei și oferă o surpriză arhitecturală călătorului care a ajuns aici. În fort am întîlnit cîțiva studenți și un profesor, o școală (în miniatură) de engleză. Curioși, tinerii mi-au pus fel de fel de întrebări: din ce țară sînt, ce limbă se vorbește în România, cum se spune „te iubesc” în română, cum arată zăpada, dacă am un iubit sau un soț și la ce vîrstă se mărită fetele în Europa. După ce conversația s-a încheiat, una dintre cursante m-a condus cu motocicleta într-un tur de oraș. Așa am descoperit vechiul port, un loc fermecător, colorat și suspendat într-o falie a timpului, care se scurgea cu blîndețe, ezitant, sinuos, întorcîndu-se parcă în secolul trecut.

Spre seară am ajuns la vapor și am înțeles cum stăteau lucrurile și cît de nepotrivită eram cu pălăria asortată la eșarfă. Am mai înțeles și de ce agentul de turism îmi tot repeta că nu sînt în stare să călătoresc on the deck atîtea ore… Și uite că avusese dreptate. Sute de persoane se înghesuiau pe orizontală și pe verticală, în 3D, fiecare familie cu calabalîcul personal, copiii din dotare – minimum trei – și mîncarea pregătită la niște spirtiere-reșouri. Pe punte, nici un centimetru liber. Eficace, un iz de pește afumat se strecura printre celelalte mirosuri de condimente și de pampers neschimbat de ceva timp. Am scrutat orizontul și am detectat o uniformă, o șapcă și niște epoleți. Am călcat pe genunchi un bărbat, am mutat cu grijă doi bebeluși ca să pot trece și am alunecat pe o farfurie cu namsi goreng aburind, unul dintre felurile tradiționale, de-abia gătit la o spirtieră. În cele din urmă, m-am năpustit spre posesorul epoleților, arătîndu-i biletul. „Pe punte“, m-a privit el zîmbind, „două zile și două nopți! Înțeleg că vreți o cabină.” „36 de ore.” „Întotdeauna vaporul are întîrziere. 70 de dolari și v-o dau pe a mea.” Am scos-o la 50. Am plecat cu cheile de la cabină în mînă, ca un vultur cu prada în gheare. Pentru 42 de ore am locuit pe puntea ofițerilor superiori, în cabina inginerului-șef mecanic. Nu știu dacă inginerul a dormit sau nu cu căpitanul, dar eu am avut o cameră cu duș, televizor și satelit. Un steward îmi aducea masa și ceaiul. Itinerariul, o frumusețe!

Am navigat printre insule cu coline înverzite pînă la Labuan Bajo. Aici m-am instalat la „hotelul” Gardena (recomandat de Lonely Planet), care politicos s-ar putea numi „o vomă”. Și nepoliticos, tot așa – oricum, avea o grădină reușită. Seara, la cină, am încercat să mai găsesc cîțiva pasionați de dragoni. Nimeni. Am fost ferm deconsiliată să mă aventurez către Komodo: „Sînt curenți periculoși în apele mării Flores, abia peste o lună navigarea va fi sigură”. „Peste o lună voi fi la București.” Noaptea a fost vioaie. Șopîrle mari, cu capul acoperit de pete albe, intrau printre bîrne și zbîrnîiau precum un telefon mobil.

Am constatat că toți turiștii veniseră pentru scufundări. Cei mai mulți erau în tranzit către o insulă a fericirii, o insulă „eco” fără electricitate și apă curentă, unde nisipul era de mătase, iar marea de o limpezime nebănuită. Am renunțat să merg la peștera unde au fost descoperite schelete de homo floresiensis, supranumit și „Hobbit”, o specie de australopiteci de un metru înălțime, descoperită în 2004, care a evoluat în paralel cu homo sapiens pînă acum douăsprezece mii de ani. Pînă recent, cum ar zice oamenii de știință. Venisem pentru varani și nu mai voiam alte surprize.

Dis-de-dimineață am negociat cu proprietarul unei ambarcațiuni drumul pînă în Komodo. Era un fel de vaporaș, condus de trei localnici înspăimîntător de tineri. „Gut” și „OK” erau singurele cuvinte comune din vocabularul nostru. De cum am pornit, unul dintre ei a luat o găleată și a început să arunce peste bord apa care intra în cală. Și a făcut asta toată călătoria. Am tot întrebat: „OK?”, „Gut?”. Și ei mi-au tot răspuns: „OK”, „Gut”. După trei ore de soare, cerul s-a întunecat brusc, vîntul și-a ieșit din minți și valurile au devenit agresive. Navigam cu o coajă de nucă pe un ocean înfuriat. Au urmat patruzeci și cinci de minute de coșmar, în care m-am ținut cît am putut de bine, am spus rugăciuni, mi-am cerut iertare (în gînd) tuturor persoanelor pe care le supărasem vreodată. Cum erau destul de multe, mi-a luat ceva timp. În cală coborîse încă un băiat și arunca apa cu găleata, cu o viteză năucitoare. „OK?”, urlam eu din cînd în cînd. „Gut, gut!”, îmi răspundeau ei, semn că pierduserăm cumva logica situației.

La intrarea în golful Parcului Național, cerul s-a înseninat brusc și vaporașul a acostat fără probleme. Peisajul era dezolant, cioturi de copaci și rădăcini răstignite pluteau într-o mlaștină neagră. În rest, multă piatră. Am străbătut poteca de la intrare și am întîlnit un indonezian de vreo 20 de ani, cu o furcă mare de lemn în mînă, ranger-ul, după cum s-a prezentat. Alături de el, doi japonezi încărcați cu aparate foto, stative și obiective. Ranger-ul s-a uitat înspre mine, și-a mijit o clipă ochii și apoi, cu o privire sticloasă, m-a întrebat: „Ești la ciclu?”. „Bună ziua și ție!”, îi răspund eu. „Credeam că sînt în Komodo, nu la ginecolog.” Ranger-ul, cu aceeași privire sticloasă, insistă: „Da sau nu?”. „Nu”, îi răspund. Vizibil ușurat, își începe discursul: „Bună ziua, sîntem în Parcul Național Komodo, casa dragonului cu același nume, specia Varanus Komodoensis sau crocodilul cu picioare, cum îi spun localnicii, cea mai mare specie de șopîrle de pe Terra. Lungimea sa poate ajunge la trei metri, iar exemplarul record are 3,13 metri și cîntărește 170 de kilograme. Originea dragonului de Komodo se pierde în negura vremurilor, în urmă cu 140 de milioane de ani. În mod miraculos, dragonul a supraviețuit celor mai teribile cataclisme. Astăzi mai există în jur de cinci mii de exemplare și specia este ocrotită de lege. Varanul mănîncă nevertebrate, reptile mici, păsări, ouă, mamifere (mistreți, capre, cerbi și boi). Animalul are gheare puternice, dar arma lui fatală o constituie otrava conținută în salivă”. Ranger-ul își încordează iar privirea sticloasă către mine, știu ce urmează, așa că îl întreb eu prima: „Ești la ciclu?”. Stupefiat, răspunde: „Nu te întreb degeaba, dragonul are un nas foarte fin, simte prada – și în special mirosul de sînge – de la o distanță de aproape zece kilometri. De curînd am avut un incident cu o turistă din Germania”.

Am început explorarea insulei pe o căldură năprasnică, peisajul se schimba à la Tarkovski pe cînd ce înaintam. Am intrat în junglă. Turnasem inutil pe mine soluții împotriva insectelor. În scurt timp eram mușcată din toate direcțiile, prin blugi și prin tricoul cu mînecă lungă. Am traversat o mlaștină care mustea a malarie, intrînd în noroi pînă la genunchi. Cred că erau peste 50 de grade. Ne mișcam ca printr-o pădure în flăcări, printre perdele de muște carnivore, o miasmă fierbinte de flori putrezite și aburi otrăviți de la umezeala intensă. Trecuseră aproape două ore de marș și continuam fără speranță căutarea șopîrlelor gigant. Mă dureau toate oasele, mă mînca pielea într-o sută de locuri și aveam o platoșă de noroi întărit pe blugi. Mă simțeam de parcă tocmai mi-aș fi făcut harakiri. Japonezii treceau și ei prin același calvar, dar continuau să fotografieze.

Dintr-odată, cu fața luminată de o revelație, ranger-ul ne arată cîteva găuri în pămînt. Sînt gropile pe care le-a făcut o dragoniță pentru a induce în eroare posibilii prădători. Doar într-una din ele se află oul. Bîntuim de trei ore și tot ce am găsit sînt niște gropi în pămînt. Mă simt extenuată. Japonezii își instalează aparatele și pozează temeinic gropile. Rememorez în gînd grădinile zoologice din Europa în care aș fi putut vedea dragoni: dacă mergeam la Lisabona, puteam să vizitez și cîteva castele, dacă mergeam la Berlin, îmi vedeam și o colegă de liceu. Fericit, ranger-ul mă atenționează: „Un dragon”. Mă uit, e un dragonaș, un pui de nici 25 de centimetri. Îmi vine să-l iau la bătaie. Pe ranger. Ba și pe dragon. Oricum, gîngania e imposibil de pozat, se deplasează cu o agilitate ieșită din comun și toate cadrele ies mișcate. Japonezilor le vine să plîngă, dar pozează în continuare. În timp ce ne întoarcem spre locul de plecare, ranger-ul îmi barează drumul cu o furcă de lemn și îmi arată, printre crengi, un dragon. Acesta rămîne vreo două minute nemișcat. Și eu, și japonezii declanșăm în extaz. Am reușit să fotografiem măcar un exemplar.

Revenim la ieșirea din parc, la casa ranger-ilor, punctul de plecare, unde, surpriză, sub piloni zac tolăniți la soare zece dragoni uriași. Mă întorc spre ranger cu cea mai sticloasă privire din dotare și-l întreb: „Ești sigur că nu ești la ciclu?”. Cu un zîmbet întins pe toată fața îmi răspunde: „Asta așa, ca să ai ce povesti!”. Și a avut dreptate.

Daniela Ulieriu este jurnalistă și gastronom (danielaulieriu.ro). Cele mai recente cărți publicate: Cvartet (coautoare Doina Popescu), Editura Curtea Veche, 2021; Perna cu fluturi (coautoare Doina Popescu), Editura Paralela 45, 2021.

cvartet coperta 1 1200x1 jpg jpeg
perna cu fluturi 3332 3 1 jpg jpeg
Cumpărături la ușa ta, ajutor în lupta cu COVID 19, învățare online jpeg
Educația între două crize
Pandemia a fost, pentru sistemele de educație, un adevărat cataclism care a scos la iveală, fără cosmetizare, situația dramatică a educației.
E cool să postești jpeg
Starea firească a lucrurilor
Nu doar cei doi ani de pandemie au erodat relațiile de încredere, ci, mai nou, și războiul din Ucraina, dezbinarea ideologică împărțind lumea în două tabere.
p 10 Alexis de Tocqueville WC jpg
O necesară, dar dificilă „înrădăcinare“ democratică
Istoricismul democratic este unul dintre cei mai redutabili inamici interni ai democrației.
p 1 jpg
E normal să fim normali?
Tinerilor de azi trebuie să le spunem „Zîmbiți – mîine va fi mai rău!“.
Construction workers in Iran 04 jpg
Diviziunea anomică
Viața socială nu înseamnă doar armonie perfectă, iar rolul solidarității nu este de a suprima competiția, ci doar de a o modera.
p 12 sus jpg jpg
Normalitatea și tulburarea
Traumă este orice eveniment pe care eul nostru îl gestionează cu dificultate sau pe care pur și simplu nu îl poate gestiona.
p 13 sus jpg
Cine mai vrea să meargă la birou?
Pînă la începutul pandemiei, îmi petreceam cam trei ore pe zi făcînd naveta. Asta însemna cam 16 ore pe săptămînă, cît încă două zile de muncă.
646x404 jpg
Impactul pandemiei asupra educației
Închiderea școlilor și pandemia de COVID-19 au avut consecințe negative atît asupra progresului educațional al copiilor, cît și asupra sănătății emoționale a acestora și, mai mult, asupra siguranței lor online.
Bătălia cu giganții jpeg
Iluzii, dezamăgiri și orgolii rănite
În acest Dosar antinostalgic ne-am propus să analizăm această istorie a iluziilor, dezamăgirilor și orgoliilor rănite la trei decenii (și ceva) după prăbușirea imperiului sovietic.
Urma să fie cea de A Treia Romă, dar a rezultat cel de Al Patrulea Reich – despre logica (și moștenirea) Uniunii Sovietice jpeg
Urma să fie cea de-A Treia Romă, dar a rezultat cel de-Al Patrulea Reich – despre logica (și moștenirea) Uniunii Sovietice
URSS a fost simultan o negare (a fostei elitei politice, pe care a eradicat-o acasă și în țările subjugate), dar încă și mai mult o prelungire (geopolitic vorbind) a vechiului Imperiu Țarist.
Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă jpeg
Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă
Cum se face că o naţiune capabilă să genereze o cultură atît de puternică e incapabilă să genereze o politică raţională?
Povești de familie jpeg
Povești de familie
Prin mărturiile familiei, am cunoscut prima fațetă a URSS-ului. A doua fațetă am descoperit-o prin cercetare și jurnalism.
Fantomele Imperiului jpeg
Fantomele Imperiului
Aceleași uniforme, aceeași atitudine menită să intimideze, aceeași impasibilitate a celui care exercită autoritatea.
Ce logică are războiul? – Ucraina ca zonă tampon între (fosta) URSS și NATO jpeg
Ce logică are războiul? – Ucraina ca zonă-tampon între (fosta) URSS și NATO
În prezent, Ucraina este într-adevăr o zonă gri, între Rusia și NATO, sau între Rusia și lumea occidentală, un teritoriu unde se dă lupta principală între sisteme de valori.
„Comunismul pătrunde în societate precum cancerul într un corp“ – interviu cu Thierry WOLTON jpeg
Putin, un orfan al comunismului – trei întrebări pentru Thierry WOLTON
„Pentru Putin, Marele Război pentru Apărarea Patriei a asigurat prestigiul URSS în secolul XX și, prin urmare, al Rusiei.”
„Ce se întîmplă acum în Ucraina este rezultatul indiferenței politice a Europei” – interviu cu Andrei KURKOV jpeg
„Ce se întîmplă acum în Ucraina este rezultatul indiferenței politice a Europei” – interviu cu Andrei KURKOV
„Pentru țări precum Polonia, România, Slovacia, războiul va continua să fie o știre pentru că se întîmplă chiar la granițele lor.“
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Europa arădeană
Frumosul municipiu de pe malul Mureșului a devenit în mod natural capitala conferințelor noastre.
Criza ideologică și realinierea politică jpeg
Criza ideologică și realinierea politică
Există indiscutabil o relaţie între fenomenul ideologic şi fenomenul transformărilor sociale.
Libertatea și inamicii ei – o privire europeană jpeg
Libertatea și inamicii ei – o privire europeană
Prima observaţie pe care aş face-o este că nu trebuie să căutăm noutatea cu orice preţ.
Sinuciderea celei de a treia Rome jpeg
Sinuciderea celei de-a treia Rome
În secolul al XVII-lea, în următoarele ocurenţe ale formulei „Moscova, a treia Romă”, sesizăm o inversare a raportului dintre Biserică și imperiu.
Kundera după Kundera  Tragedia Europei Centrale? jpeg
Kundera după Kundera. Tragedia Europei Centrale?
Cum ar suna azi, în Ungaria, acel strigăt din 1956? Vă puteţi închipui?
Europa politică vs Europa geopolitică jpeg
Europa politică vs Europa geopolitică
Încercarea Europei Centrale de a-și găsi o identitate politică undeva între Germania şi Rusia a fost şi continuă să fie sortită eşecului.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Cum e azi, cum era odată
Regresul nu poate exista decît în condițiile în care credem că există și progres.
Există regres în istorie? jpeg
Există regres în istorie?
Nimeni nu ne poate garanta că mîine va fi mai bun decît azi sau decît ieri.

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.