Dilemele învăţămîntului artistic românesc contemporan

În limitele spaţiului academic tradiţional, învăţămîntul artistic stă sub semnul excepţiei: studenţi mai puţini, profil vocaţional distinct etc. În locul aulei există atelierul, care instituie alte raporturi între profesori şi elevi, accentul punîndu-se pe dezvoltarea individuală a creativităţii. O privire de ansamblu asupra situaţiei actuale dezvăluie o incontestabilă criză: ea este, în primul rînd, o criză de creştere. În ultimii ani, profilul tradiţional al învăţămîntului artistic a suferit cîteva mutaţii semnificative: deplasarea de la artele plastice şi decorative la "artele vizuale" - termenul de artist vizual fiind cel acreditat şi preferat de cei mai mulţi profesionişti -, apariţia unor noi zone de interes şi competenţă: fashion design, new media, care, alături de design şi grafică, se bucură de cea mai mare audienţă în rîndul candidaţilor şi al studenţilor. Este apoi mutaţia datorată schimbării - radicale - a sistemului de învăţămînt (licenţa de trei ani, masteratul de doi ani şi studiile doctorale de trei ani), care a anulat "răgazul" ciclului unic (micşorat şi el de-a lungul timpului de la şase la cinci şi apoi la patru ani). Ea a obligat profesorii să-şi reconsidere drastic profilul şi prestaţia pedagogică; într-un teritoriu marcat inevitabil de ritmuri şi dimensiuni subiective, această transformare nu s-a realizat fără traume şi dileme, uneori dramatice. În fine, nu în ultimul rînd, evaluarea profesorilor nu se mai face doar ţinînd cont de performanţele artistice individuale - a căror expresie consacrată rămîne expoziţia -, ci şi de implicarea lor în proiecte şi granturi de cercetare şi creaţie, ceea ce a însemnat din nou o mutaţie în comportamentul tradiţional al profesorului-artist. La toate acestea s-a adăugat obligativitatea doctoratului în învăţămîntul artistic, fie şi sub forma acreditată mai recent ca "profesională" (un termen neelegant pentru "vocaţională"), ceea ce a stîrnit o vreme, pentru unii profesori confuzie şi derută În mod firesc, toate aceste provocări au fost diferit receptate. Cei tineri s-au adaptat, în general, cel mai repede şi cel mai bine, pentru simplul motiv că ei, ca tineri artişti, funcţionează după un model distinct faţă de cel "tradiţional", un model ce se traduce şi într-un comportament mai receptiv faţă de înnoirea artistică şi instituţională, ceea ce presupune totodată mai multă mobilitate şi flexibilitate. Ei au înţeles de mult că trăim în era proiectelor, inclusiv artistice. Tot ei sînt şi cei care asigură suflul nou de care orice academie artistică are nevoie, pentru a nu rămîne doar academistă. Raportul dintre tradiţie şi inovaţie trebuie să fie prin excelenţă dinamic în spaţiul învăţămîntului artistic, care trăieşte din tensiunea incitantă dintre cele două componente, dintre adepţii lor, dintre modelele pe care le propun. De la icoană la arta digitală, spectacolul artei româneşti contemporane poate fi infinit şi imprevizibil, ceea ce reprezintă mai mult decît o criză de creştere. Este un risc asumat. "Victimele" schimbărilor accelerate din învăţămîntul nostru artistic par să fie mai degrabă "maeştrii": artişti consacraţi, profesori cu o bogată experienţă, ei au constituit întotdeauna garanţia calităţii şi certitudinea perpetuării unei tradiţii. Confruntaţi cu cerinţe ce le puteau părea în mod legitim străine, ei au reacţionat, la rîndul lor, diferit; unii le-au acceptat şi au rămas în continuare profesori: o parte dintre ei sînt şefi de departamente, decani, conducători de doctorate. Alţii şi-au descoperit sau şi-au confirmat o anume vocaţie teoretică, devenind autori ai literaturii artistice contemporane. Alţii s-au retras sau au acceptat poziţia mai fragilă de profesori asociaţi. Demisia maestrului Sorin Ilfoveanu, la începutul anului universitar trecut, din funcţia de rector al Universităţii Naţionale de Artă, a fost probabil cea mai vizibilă consecinţă a asumării neacceptării noului statut al profesorului-artist. Studenţii, la rîndul lor, au ajuns uneori să-şi conteste profesorii care nu au titlul de doctor în arte vizuale. Ceea ce înseamnă, implicit, că îşi contestă maeştrii. Sau că, în situaţia unei intelectualizări forţate a statutului artistului care-şi asumă şi dimensiunea pedagogică, condiţia de "maestru" riscă să fie pe cale de dispariţie.