Dileme în sectorul bancar

Sistemul bancar a fost primul sector major care a intrat în economia de piaţă. Complet curăţat şi restructurat în anii 1999-2000, a cunoscut în perioada ulterioară o dinamică spectaculoasă şi a constituit atît un model pentru restul economiei, cît şi un motor care a asigurat creşterea rapidă a acesteia. Şi totuşi, în pofida succeselor incontestabile din ultimii ani, confirmate de un test inatacabil - interesul deosebit al investitorilor străini, care a dus la o penetrare de peste 90% a capitalului străin în ansamblul sistemului şi la preţuri ale tranzacţiilor recente deosebit de avantajoase pentru vînzători -, nici sistemul bancar nu este ocolit de dileme. Prima se referă la utilitatea publică a continuării ritmului actual de creştere. Deşi activitatea bancară din România are încă de recuperat decalaje semnificative faţă de ţările avansate, practic la toţi indicatorii cantitativi, de cîţiva ani se pune întrebarea dacă dinamica rapidă a creditării nu pune în pericol stabilitatea macro-economică a ţării. În susţinerea Băncii Naţionale a României, creşterea rapidă a consumului din ultimii ani, alimentată în mare măsură de volumul tot mai mare al creditelor de consum, imobiliare şi ipotecare, acordate de bănci, este răspunzătoare atît de deficitul contului curent al balanţei de plăţi, care în acest an ar putea atinge sau chiar depăşi 13-14% din PIB, cît şi de reinflamarea inflaţiei, care va înregistra în 2007 primul an de reversare a trendului de scădere după 1999. A doua dilemă priveşte tot ritmul de creştere a activităţii bancare, dar de data aceasta din punctul de vedere al pericolelor pe care acesta îl creează chiar pentru sănătatea băncilor. Din perspectivă istorică, perioadele de expansiune rapidă din sistemul financiar au fost urmate de crize, datorate tocmai faptului că, preocupate să nu piardă cursa pentru cote de piaţă cît mai mari, băncile au lăsat deoparte principiile de prudenţă şi au acordat credite riscante. Costurile înlăturării efectelor acestor crize, ca şi perioadele de recesiune care au urmat par să sugereze că este mai prudent ca băncile să se grăbească încet. La aceste două dileme Banca Naţională a României a răspuns cu măsuri de temperare a vitezei de creştere a creditării, mai ales pentru cea în valută şi pentru cea destinată persoanelor fizice. Justificate probabil pe termen scurt, acestea prezintă însă atît dezavantajul că prelungesc perioada de recuperare a decalajelor, condamnînd băncile româneşti să rămînă în continuare în coada Europei, cît şi pe acela, încă şi mai important, că, menţinute pe termen mai îndelungat, acestea îşi pierd mult din eficienţă, deoarece băncile învaţă să le ocolească, lucru confirmat din plin chiar de evoluţiile recente ale contului curent şi inflaţiei. Şi atunci, ce ar fi de făcut? Răspunsul nu este atît de complicat pe cît pare: trebuie găsită o soluţie pentru a dirija expansiunea creditului în zone unde atît riscurile să fie mai reduse, cît şi impactul asupra echilibrelor din economie să fie pozitiv - în speţă, acolo unde este stimulată creşterea ofertei agregate şi nu a cererii, altfel spus, spre producţie şi investiţii productive, şi nu spre consum. Iar pentru a realiza acest lucru nu este nevoie de subvenţii costisitoare. Este suficient ca autorităţile să identifice motivele pentru care băncile au reţineri în a se angaja mai substanţial în aceste sectoare, iar apoi să elimine rapid, prin măsuri legislative şi instituţionale, aceste obstacole, permiţînd astfel ca resursele, pînă la urmă, totuşi limitate, ale băncilor să afluiască spre acestea. Şi cum ar putea fi identificate obstacolele? Din nou, răspunsul este mai simplu decît poate părea: prin dialog atît cu actorii din sectorul real, care ştiu care le sînt nevoile, cît şi cu băncile, care ştiu de ce nu pot încă satisface aceste nevoi. Acest dialog trebuie să fie însă eficient şi responsabil, adică să fie imediat urmat de acţiune. Rezultatele pozitive ale unei astfel de abordări mi se par evidente. Pentru autorităţi, o reducere a presiunii pe echilibrele macro; pentru bănci, posibilitatea continuării expansiunii rapide, în condiţiile diversificării portofoliilor şi deci a unor riscuri mai reduse; iar pentru sectorul real, un mai bun acces la finanţare. Rămîne numai să ia cineva iniţiativa din partea autorităţilor. Băncile sînt pregătite şi aşteaptă.