Dilema piraţilor din fiecare

Românii s-au născut piraţi. Dacă timp de zeci de ani am lipsit de pe harta media internaţională, nefiind încă obişnuiţi 100% nici măcar cu computerele, istoria ne-a învăţat că o copie poate valora mai mult decît originalul. Pirateria media a fost extrem de răspîndită din anii ’50 încoace, cînd se poate vorbi de o industrie a fonogramelor audio şi video, în esenţă doar un sistem de propagare a unor opere, de la vinilurile care înainte să ajungă la Bucureşti erau atent copiate, în Constanţa, pe magnetofoane multitrack, pînă la casete. Dacă bootlegging-ul de casete a fost extrem de răspîndit la sfîrşitul anilor ’80 şi de-a lungul anilor ’90, cu brio, în unele zone ale oraşelor existînd centre de copiere unde-ţi programai release-urile, la fel de comune ca şi centrele de închiriat casete video, începutul de secol XXI ne-a prins în plină eră a CD-urilor şi mp3-urilor. La fel de uşor cum în anii ’80 umblau, în forma unor copii xerox la a 35-a mînă, cărţile pe care sistemul le "interzisese", la mijlocul anilor ’90 s-au format marii colecţionari de casete. Şi, automat, audiofilii de mai tîrziu. Copiatul unei casete era un obicei comun, iar venirea la putere a CD-urilor, majoritatea de producţie bulgărească sau ucraineană, le-a ocupat multora nopţi întregi în vizite cînd totul se trăgea la 2X (Plextor!) şi noţiunea de "buffer underrun" nu exista. Ieşeau cam 6 din 10 CD-uri şi dura ore întregi. Cu zecile de CD-uri la îndemînă, puse frumos în sufragerie pe rafturi dedicate, lîngă setul TV, din ce în ce mai mare, românului i-a fost extrem de simplu să facă tranziţia la mp3. Portabil şi volatil, dar uşor de scris pe orice suport, mp3-ul a consumat, la sfîrşitul anilor ’90, sute de dolari pe abonamentul telefonic, viteza de 3.5 kilo pe secundă fiind o performanţă. E uşor să vorbeşti, aşadar, despre piraterie, din perspectiva unui român. La fel cum sîntem late-adopters ai televiziunii, de exemplu, adaptăm cu uşurinţă noile tehnologii nevoilor noastre, considerînd media ca fiind, din start, ceva gratuit. Se pare că nu e chiar aşa. Cazul notoriu al Pirate Bay, finalizat în stil Napster, mai exact cu o cumpărare a companiei de către nişte corporaţii care intenţionează să renunţe la principiul kopimi şi să plătească drepturi de folosire a operelor pe care le vor trafica în sistem p2p, e un bun exemplu despre cum merg lucrurile. Tendinţa organismelor de protejare a drepturilor de autor, cît şi a guvernelor europene e să nu mai tolereze traficul liber de media şi să impună taxe, similare celor radio. Fondatorii Pirate Bay şi-au asumat deja rolul de eroi ai fenomenului, Peter Sunde fiind şi primul acuzat care stă pe Twitter în timpul propriului proces, lucru care l-a transformat instantaneu într-un icon similar celor din lumea rock’n’roll, iar pretextul spectacolului media care a urmat, Spectrial, a servit drept platformă electorală Partidului Piraţilor, prezent din acest an în Parlamentul European. La fel cum procesul a fost un spectacol mediatic, la care au participat toate canalele de presă şi majoritatea internauţilor îmbătrîniţi în reţea, obişnuiţi că "free is the way to go", teoreticieni sau nu, implicarea noastră în fenomenul pirateriei este egală pentru fiecare. Toţi sîntem vinovaţi în procesul Pirate Bay, peer cu peer, şi conştientizarea acestui lucru ar trebui să transforme sharing-ul într-un fenomen cu adevărat de masă. Cînd ne vom da seama, însă, că a participa înseamnă upload şi nu doar download, vom fi suficient de maturi ca să participăm la ecosistemul media, la rîndul nostru, cu ceva. Fie el jurnalism cetăţenesc, vizibil în ultima vreme în cazul Moldovei şi al Iranului, fie comunităţi care să aplice open-source-ul pe orice, de la muzică la idei, software şi d.i.y.-uri. Sharing-ul este departe însă de statutul de fenomen de masă. Pentru moment, pînă ne maturizăm cu toţii şi începem să tratăm virtualul ca pe-un element nou, dar atît de natural, poate că impunerea unei taxe, în locul imbecilului principiu "greşeşti de trei ori şi zbori", e o soluţie. Nu toţi muzicienii îşi permit, ca Radiohead sau Nine Inch Nails, să-şi pună muzica gratuit pe net şi să impună un model de business viabil. Exemplul lor, însă, ajută ghiolbanii care nu dau niciodată nimic la schimb. În plină criză economică, organismele de protecţie a drepturilor de autor şi guvernele gata să-şi apere ţara de adolescenţi lefteri care vor, totuşi, să asculte muzică şi să citească, îşi construiesc butaforii legale care să intimideze. În urmă cu vreo două săptămîni, canalele de ştiri transmiteau în valuri vestea că o mamă singură din Statele Unite a primit o amendă de 1,9 milioane de dolari pentru că a downloadat de pe Kazaa 24 de piese, asta după ce în 2007 mai avusese parte de un proces din acelaşi motiv, în urma căruia "nota de plată" s-a ridicat la 275.000 de dolari. Într-unul dintre spoturile campaniei anti-piraterie germane, o mamă şi fiul ei, un băieţel de vreo patru ani, îi cîntă tatălui "La mulţi ani" în faţa închisorii unde acesta se află pentru că a downloadat, ilegal cel mai probabil, vreo superproducţie animată pentru copilul lui. Francezii au de gînd nu doar să-ţi taie conexiunea dacă ai călcat strîmb de trei ori, ci şi să-l oblige pe utilizator să plătească taxa de Internet, chiar dacă nu va mai avea acces la www. Demonizarea file sharing-ului şi a consumului de bunuri culturale digitale fără achitarea tributului către marile companii care le produc se hrăneşte cu sperietori pe care "sistemul" le selectează mai mult sau mai puţin la întîmplare, atîta vreme cît mai toţi sîntem vinovaţi. Să încerci însă un război împotriva tuturor este o măsură nu doar ineficientă, ci şi iraţională. Argumentul cel mai puternic împotriva pirateriei " care, de altfel, şi el poate fi contracarat cu cifre care arată că vînzările de produse culturale digitale cresc, nu scad " îi are în vizor pe creativi, cei care, pentru a produce mai departe, au nevoie de banii consumatorilor. Însă pentru a reglementa acest raport, este necesară o simplă regîndire a cadrului legal privitor la chestiunea drepturilor de proprietate intelectuală, evident neadaptat noilor condiţii de piaţă şi, de ce nu, deontologie a obiectelor culturale, în care orice text sau orice piesă este copiabilă şi transmisibilă instantaneu. Războiul pornit împotriva utilizatorilor, mulţi dintre ei neîncadrîndu-se în statisticile care arată că oricine îşi poate permite să facă downloadări legale (un muncitor chinez ar trebui să muncească, de pildă, o sută de ore pentru a-şi cumpăra licenţa de Windows, în timp ce unui japonez i-ar fi suficiente 40 de minute de muncă), porneşte de la politici neadaptate noii paradigme informaţionale. Propunerea de a impune o aşa-numită "cultural flat fee", o taxă lunară pentru download de produse culturale digitale, al căror sistem de copyright este clar, ar putea fi o mutare mult mai inteligentă şi eficientă decît culpabilizarea şi sancţionarea a milioane de utilizatori. Open-source-ul nu are încă un long tail, cel la care se referea Chris Anderson cînd susţinea că produsele vor atinge toate nişele, într-o lungă coadă tehnologică, avînd în vedere că toate produsele au parte de rafturi virtuale identice, ca la Amazon. Pe măsură ce gadget-urile pe care le folosim devin din ce în ce mai uşor de hackuit, de multe ori fără să mai rămîi cu şuruburi pe afară, şi mediul înconjurător capătă straturi groase de augmentare, ca un machiaj care ni se va părea nu S.F., ci firesc, vom fi bine naturalizaţi într-un mediu din care nu ne vom putea extrage. Muzicienii se vor salva prin concerte şi marketing alternativ, mult mai profitabil decît cei 5-7% pe care-i iei, ca artist, de la casa de discuri, iar industria filmului s-a prins deja că avansul tehnologic le permite să desfăşoare destule trucuri, cum ar fi cinematografele 3D, 6D etc., care ne vor distra în spaţiul public mai bine decît acasă. Dependenţa media duce la apariţia unei lumi noi, e vizibil, dar cotidianul devine istorie analizabilă abia peste ani. Să împărtăşim, aşadar, cît mai mult, şi să învăţăm să folosim uneltele noilor media pînă vom începe să facem şi noi.