Dicţionarul Academiei Române
Amploarea şi importanţa Dicţionarului General al Literaturii Române (DGLR), apărut anul trecut sub egida Academiei Române, sînt argumente în sine pentru o dezbatere critică, gest firesc şi îndreptăţit în orice cultură normală. Cu toate acestea, coordonarea temei m-a pus în situaţii aberante, absconse şi, de ce nu, umilitoare. Publicarea, în cele din urmă, a acestor articole critice o văd aproape ca pe un miracol. Academia Română a avut în postcomunism o prestaţie jalnică. Astăzi, după mai multe mandate de preşedinţie ale aceluiaşi om, Academia are un profil cvasi-totalitar: a personalizat criteriile de primire a membrilor şi a politizat distincţiile, intimidează libertatea de exprimare, refuză dialogul şi transparenţa, suferă de mania persecuţiei, întreţine vanităţi, predispune la oportunism, "pedepseşte" prin ignorare... Acestea sînt explicaţiile pentru care nepermis de mulţi intelectuali români se feresc să comenteze liber acest dicţionar, faţă de care părerile sînt, firesc, nuanţate: i se recunosc meritele evidenţiindu-se însă şi punctele vulnerabile. Majoritatea invitaţiilor noastre pentru această dezbatere s-au lovit de trei tipuri de atitudine: refuz sec, refuz prin eschivare şi accept neonorat. Caracterul colectiv al dicţionarului s-a dovedit o perversitate: cu cît sînt implicaţi mai mulţi colaboratori, cu atît mai puţini rămîn cei care îşi permit să-l critice. Prin colaborarea extrem de numeroasă, Academia a prevenit/a limitat inevitabilele critici negative. Puţini oameni din interior au curajul, şi mai puţini - interesul, să-şi exprime îndoiala faţă de unele aspecte ale lucrării. Critici aduse metodei dicţionarului au foarte mulţi şi le poţi afla în amănunt pe cale orală. Foarte puţini însă se încumetă să şi le asume în scris. Au apărut, ca pe vremuri, un grup de disidenţi şi o cultură critică orală, complicitate, resemnare, laşitate şi alte atitudini pe care le credeam, prin "ruşinea" istorică, irepetabile. Din păcate, se pare că dicţionarul Academiei iradiază totalitar, iar "adevărul" lui tinde spre absolut. Cum nu se întîmplă prea des ca lucrări de asemenea amploare să apară la noi, argumentul suficienţei mi se pare meschin. Sîntem mult prea săraci în instrumente de acest fel pentru a nu avea pretenţia de a le face cum trebuie. Dacă în curtea Academiei nu sîntem exigenţi, deschişi pentru dialog şi predispuşi la critici constructive, atunci - în chestiuni de acest gen - pe cine ne (mai rămîne să ne) bazăm!? (M. C.)
