Dialogul autentic şi virusul discordiei

- patru întebări pentr uSmaranda ENACHE - Liga "Pro Europa" a fost prima organizaţie nonguvernamentală de la noi care s-a ocupat de dialogul intercultural, de dezbaterea unor teme care privesc relaţiile cu minorităţile etc. După atîţia ani, puteţi evalua pe scurt modul în care comunică românii cu maghiarii? E mai lesne de evaluat un produs finit decît un proces. În opinia mea, reconcilierea istorică româno-maghiară este un proces în plină desfăşurare, cu lumini şi umbre, deopotrivă. Pragmaticii superficiali se grăbesc să îl considere încheiat şi să-l înregistreze la succese. Fără îndoială, în multe privinţe, acest diagnostic este corect. România şi Ungaria sînt membre ale aceluiaşi sistem de alianţe instituţionalizate, participă deopotrivă la construcţia europeană şi la securitatea euro-atlantică. Desfăşoară proiecte comune, culturale, militare, de infrastructură. Ceea ce mă nelinişteşte sau, mai moderat spus, mă nemulţumeşte este că aceste relaţii nu sînt unele cu caracter special, cum am sperat, nu s-au convertit într-un parteneriat strategic, în ciuda acelor summit-uri guvernamentale pe care le-am fi crezut imposibile cu numai cîţiva ani mai devreme. Totuşi, reconcilierea la nivelul elitelor nu înseamnă neapărat o reconciliere în profunzime, iar eu am uneori impresia că apropierea româno-maghiară s-a blocat în cancelarii, a fost îndosariată şi bifată înainte de vreme. Reacţiile profund viscerale, un anume dispreţ reciproc în rîndul "maselor", perpetuarea mitologiilor naţionale confrontaţioniste confirmă faptul că, în profunzimea celor două naţiuni, suspiciunea reciprocă a supravieţuit ca un virus bine conservat. Nu am reuşit gradul de reconciliere atins de tandemul franco-german şi "congelarea" reconcilierii noastre nu mi se pare răspunsul adecvat. În strategia de politică externă, nici măcar un singur rînd nu se referă la relaţia cu Ungaria! Desigur, există de ambele părţi numeroase personalităţi publice onorabile care nu încetează să întreţină un dialog amplu, dar, din păcate, sondajele, derivele discursurilor publice, obstrucţionismul politic şi administrativ contrazic teoria că am avea de-a face cu un capitol încheiat. Publicul maghiar poate fi la curent, citind presa în limba română, cu subiectele dezbătute; în schimb, românii nu ştiu ce se scrie în ziarele şi revistele de limba maghiară şi ratează astfel posibile subiecte interesante. Au fost cîteva proiecte de publicaţii bilingve, dar au eşuat. Ce se poate face? După dispariţia cvasitotală a arhetipului intelectualului român ardelean, căruia îi erau familiare limba şi cultura maghiară, germană, idiş, în relaţia dintre elitele noastre s-a instalat o asimetrie izbitoare. În timp ce un intelectual maghiar este la curent cu toate dimensiunile politicii şi culturii române, inclusiv cu sensibilităţile româneşti, majorităţii covîrşitoare a celor din elita noastră îi sînt străine cultura şi limba maghiară, şi, mai ales, sensibilitatea maghiară, imaginea de sine a maghiarilor din România şi Ungaria, proiectele lor naţionale de viitor. Nu ar fi în sine un lucru grav şi nici neobişnuit în regiunea Europei Centrale, unde naţiunile vecine se ignoră cu voluptate, cu atît mai mult cu cît există mereu intelectuali de anvergură care contrazic aceste etichete. Dar, în relaţiile dintre naţiuni, contează şi proporţia, amploarea unei percepţii. Ceea ce se poate face ar fi, ca prim pas, să constatăm că după entuziasmul solidarităţii din anii ’90, acest proces de apropiere s-a banalizat şi a fost transferat eşalonului doi, care îl îneacă în birocraţie. Nu ar trebui ca, în calitatea noastră de români europeni, să tolerăm nici o atitudine publică agresivă faţă de maghiari. În loc de aceasta, ridicăm obosiţi din umeri şi asistăm la revărsarea, pe paginile de Internet, în discursul din parlament, la televiziuni, a inepţiilor şi valurilor de ură şi intoleranţă. Democraţia aşezată ne-a aplatizat, ne-a adormit simţurile. În loc să încheiem un proces pe care l-am început cu riscuri şi dăruire în anul 1990, tolerăm ca manualele, cîntecele din armată, predicile, docrinele interesului naţional, discursul politic să alunece incontrolabil spre zonele confrontaţionale. Cred că trebuie să urmăm modelul reconcilierii istorice franco-germane pînă la capăt, să scăpăm de balastul mitologiei naţionale a secolului al XIX-lea şi să construim cu maghiarii un parteneriat profund atît în Translilvania, cît şi între cele două ţări. Nu în ultimul rînd, să participăm la construcţia Europei Centrale, împreună. Sîntem, cu siguranţă, departe de tensiunile de la începutul anilor ’90, iar felul în care sînt protejate drepturile minorităţii maghiare e dat ca exemplu în Europa. Şi totuşi: nu riscăm ca toleranţa să se transforme într-un fel de indiferenţă, atîta timp cît noi, majoritarii, trăim cu impresia că "ei" au revistele lor, şcolile lor etc., deci toate problemele s-au rezolvat? Toleranţa de acest tip ne-a condus la izolare şi indiferenţă. Nu ascultăm revendicările maghiarilor, credem că democraţia şi prosperitatea rezolvă totul. Nu puţine sînt conflictele şi tensiunile intraeuropene care contrazic acest triumfalism. Nu trebuie să privim indiferenţi declinul culturii şi limbii maghiare din Rom