Dialog cu Valerian SAVA

Sînteţi unul dintre puţinii critici de cinema - ca să nu spun singurul! - care au pus problema canonului în cinema. De ce credeţi că nu există un "apetit" pentru (re)discutarea lui, la noi? Discutarea apetisantă a canonului presupune alternativele unor challenger-i redutabili. Or, Lucian Pintilie este singurul reprezentant al "valurilor" anterioare care a ajuns cu bine şi a trecut la fel pragul noului secol, iar Cristi Puiu e deocamdată unicul cineast dintre cei notabili iviţi după anul 2000, care a parvenit la un al doilea lungmetraj în primii cinci ani de la debut. Consideraţi că un critic/cronicar trebuie să se exprime doar în scris sau poate (= e nevoie) să propună evenimente (dezbateri, festivaluri etc.)? Sigur că "poate" şi eventual "trebuie", dar problema nu mi se pare a fi "o anumită rezervă" din partea unora dintre noi. Dovadă, reuşitele aproape neverosimile ale unor Mihai Chirilov şi Andrei Gorzo, ca selecţioner la TIFF-ul de la Cluj, respectiv în comisia concursului de proiecte de la CNC din vară. Problema ar fi imensa ostilitate a sistemului instituţional complet nereformat care, el, ne alege şi, de regulă, ne elimină. După ce la concursul furat din 2001 critica a fost reprezentată de Călin Căliman, în comisiile la fel de delincvente din 2003 şi 2004 n-a figurat nici un critic, iar după "incidentul" prezenţei lui Gorzo în comisia din vara trecută, sistemul s-a-nvăţat minte. La judecarea contestaţiilor, reprezentanta în comisia de arbitraj a criticii din "linia Călin Căliman" şi UCIN n-a demisionat şi n-a declarat greva foamei, fie şi numai pentru că printre proiectele aprobate revizionist pentru finanţare se află unul în regia lui Adrian Popovici, cu scenariul lui Radu Aneste Petrescu (tandem consacrat în 2002 prin Imperiul vampirilor). Ce vi se pare mai important, la un critic/cronicar: verdictul sau "stilul"? Dacă există un "mai", primează ceea ce subînţelegem extensibil prin Ťstil»-ul pus de dumnevoastră între ghilimele. Primează elocinţa percepţiei şi a expresiei critice, fără de care arta comentată n-ar prinde corp public, n-ar exista. Ştim de mult şi bine că foarte mari critici au făcut erori de evaluare incredibile şi impardonabile, dar eliminatorie la examenul din branşă este proba "stilului". Iar în ce mă priveşte personal (dacă-mi îngăduiţi această digresiune în minor), i-am declarat totdeauna public, în scris, a fi mai buni decît mine pe cei care mă depăşesc în acest plan: regretatul George Littera, Alex. Leo Şerban, Andrei Gorzo şi nu numai. Însă, în eventualele şi deloc dramaticele cherele dintre talente critice veritabile şi apropiate, îmi place ("trebuie") să aibă cîştig de cauză (mai) bunii diagnosticieni. Ceea ce nu-i uşor, fiindcă avem şi daltonişti, şi mercenari în ce-am numit într-un titlu de articol "breasla de precupeţe", care încurcă şi strică totul. De aceea, "spre scandalizarea multora" (vorba lui Călinescu), mi-am îngăduit în Istoria critică... să-l situez pe Ion I. Cantacuzino, printre înaintaşii noştri venerabili, înaintea mai sclipitorului D.I. Suchianu.