Dialog cu Matei FLORIAN
Te simţi bine în postura de "criticul muzical al Dilemei vechi"? Nici bine, nici rău. Probabil că, dacă aş lua-o aşa grav şi oficial cum îmi sună "criticul muzical al Dilemei vechi", n-aş da pe afară de bucurie. M-aş simţi obligat la tot felul de preţiozităţi şi stufoşenii, ori eu nu mă simt. Îmi face plăcere să scriu despre muzica pe care o ascult, oricum, cu plăcere. Nu ştiu dacă asta are neapărat legătură cu ideea de "critic muzical al Dilemei vechi". Aşa că... Ce feedback-uri ai? De tot soiul. De la exclamaţiile banale şi seci gen "am citit rubrica", trecînd prin cele constatative: "habar n-are, e un agarici", sensibiloase: "ce frumos...", împăciuitoare: "are dreptate, dar eu zic că e altfel", ameninţătoare: "nu mai citesc revista dacă nu-şi schimbă părerea", nedumerite: "am ascultat albumul şi nu e cum scrie acolo", convinse: "am ascultat albumul şi e exact cum scrie acolo", morocănoase: "cîtă impertinenţă!", dependente: "sînt cel mai mare fan", muştruluitoare: "de cînd îşi permite el asta", darnice: "tone de respect", zeflemitoare: "ai, nu zău?", pînă la cele glorioase de tipul "a salvat lumea" sau cutremurătoare - "ar trebui împuşcat". Chestia e că, oricum ar fi, mă iau întotdeauna pe nepregătite. Ca şi cum n-aş avea habar că pe lumea asta ar exista şi feedback-ul. Te simţi copleşit de responsabilitate? Nu. Păi, spusei şi mai înainte: îmi face plăcere să scriu. Evident că plăcerea asta de a scrie se contaminează de un purcoi de responsabilităţi care de care mai teribile şi mai înfricoşătoare. Una dintre ele, cea mai a naibii dintre toate, ar fi să nu mă fac de rîs faţă de mine. Sînt gata oricînd să-mi declar război pentru cea mai mică greşeală. Aşa că, în primul şi în primul rînd, trebuie să am grijă să scriu o chestie care să mi se pară pertinentă şi nu doar aşa - un trilu-lilu. Restul, cum ziceau filosofii, vine de la sine.
