Dialog cu Alice GEORGESCU

CE face un critic de teatru? Rostul şi rolul criticului (de teatru) în România este, ca şi multe alte lucruri din ţărişoara noastră (despre care, dacă te uiţi pe un planiglob, constaţi că nu-i chiar aşa de mititică, fapt ce agravează, cumva, situaţia - toate situaţiile), este - ziceam - deturnat şi falsificat. Oriunde în altă parte, criticul... critică; de aceea este plătit (bine sau foarte bine) de către ziarul sau revista unde e angajat sau unde colaborează: ca să meargă la spectacole şi apoi să le spună altora - mai mulţi şi mai puţin firoscoşi - dacă să meargă şi ei la acele spectacole (dînd bani buni pe bilet!) sau nu. Este o poziţie oarecum de forţă - de autoritate, în orice caz - avînd preţul ei: recent, în străinătate, cineva care a făcut un interviu cu titularul cronicii dramatice de-acum cîţiva ani de la Times -ul newyorkez îmi povestea că acela se deplasa doar însoţit de o gardă de corp, întrucît, la sumele uriaşe ce se investesc, de pildă, într-o montare pe Broadway, o critică demolatoare poate aduce ruina vreunui magnat, care dispune, ca tot magnatul, de "băieţi" gata să-l scape de indivizii supărători; omul în chestiune nici nu a rezistat pînă la capăt presiunii psihice şi, la un moment dat, s-a lăsat de meserie. Desigur, acesta este un exemplu extrem; în Europa nu-i chiar aşa, dar, şi aici, criticul tot asta face: critică (şi, cel mult, predă cursuri de teatru la institute, colegii etc.), iar în acest scop se duce pe banii lui la festivalurile din ţară sau din lume - practica frecventării teatrului/teatrelor din oraşul de reşedinţă pe bază de invitaţii gratuite există şi la alţii, însă părerile asupra ei sînt foarte împărţite -, păstrînd, cu oamenii despre care scrie, relaţii civilizate, dar oarecum distante, ca să zic aşa. La noi (şi vorbesc şi despre mine cînd spun asta), criticul participă mult mai strîns la viaţa cotidiană a instituţiei teatrale: traduce piese, colaborează cu directorii de scenă la dramatizări sau adaptări, conduce colocvii organizate de un teatru sau altul, ba chiar conduce festivaluri, fără a înceta, în acest timp, să scrie cronică. Nu cred că e un lucru normal, chiar dacă, aşa cum am spus, eu însămi îl fac (dar cîte lucruri anormale nu facem - şi la cîte lucruri scandalos de anormale nu asistăm - zilnic, fără ca măcar să le mai observăm anormalitatea?) şi chiar dacă unii, inclusiv practicienii scenei, sînt de părere că astfel teoreticienii ajung să cunoască mai bine realitatea despre care scriu. Cred că este, ca şi multe altele, efectul confuziei şi al "neaşezării" care minează întreaga viaţă publică românească. Dar nu-i creşte, astfel, "autoritatea"? După părerea mea, la noi autoritatea criticului - atîta cîtă e, atîta cîtă se pricepe el să facă a i se recunoaşte - se exercită strict în interiorul "breslei"; cu alte cuvinte, persoanele interesate efectiv de opinia lui, de "diagnosticul" valoric pe care îl oferă (sau ar trebui să-l ofere) o cronică teatrală, sînt exclusiv oamenii de teatru. De pildă, se întîmplă ca unii directori de teatru să se orienteze, în contactarea şi mai ales, ca să fac un calambur, în contractarea unui regizor, după elogiile sau reţinerile exprimate de critici la adresa respectivului regizor; spus pe şleau: mărimea sumei pe care o primeşte un director de scenă de la teatrul unde colaborează se stabileşte, uneori, şi în funcţie de "presa" omului. De asemenea, cînd îşi propun spectacolul spre participare la un festival, din ţară sau din străinătate, regizorii sau/şi directorii ataşează, de obicei, şi extrase (favorabile) din cronici. În fine, un actor este întotdeauna curios să ştie "ce zice de el" cutare ziar sau (mai des) cutare cronicar, dar şi "ce zice de ăilalţi", adică de parteneri, fie aceia prieteni sau duşmani; în funcţie de cum se manifestă pe aceste coordonate, cronicarul este decretat blînd sau dur, corect sau părtinitor, ba chiar priceput sau nepriceput. În rest, "publicul larg" autohton este, mă tem, perfect nepăsător faţă de opinia critică propriu-zisă, fiind mult mai sensibil la încîntările sau nemulţumirile teatrale ale rudelor, prietenilor, cunoştinţelor; mai nou, a început să reacţioneze (direct proporţional) la gradul de agresivitate al "promovării" unui spectacol sau altuia. Din cît am putut să-mi dau seama, cei care citesc rubricile de cronică dramatică sînt atenţi, cel mult, la felul cum scrie cronicarul şi la măsura în care diagnosticul aceluia coincide sau nu cu propria lor impresie despre un anumit spectacol. Personal, mă declar satisfăcută cu atît, pentru că n-am nici o veleitate să fiu "lider de opinie".