„Devoratorii de stele“
Un jongler francez are impresia că, prin talentul său de saltimbanc, a ajuns portavocea națiunii sale; un predicator evanghelist, care se dă în vînt după publicitate, e convins că e singurul care poate salva lumea de Diavol, confundînd elogiile publice cu puterea divină; o americancă alcoolică și nevrotică confundă, la rîndul ei, obsesia cu iubirea pură și, în încercarea ei disperată de a găsi o semnificație pentru viața ei, își arogă un statut de eroină; un toreador ratat, căzut în patima superstițiilor, crede că a ajuns dictatorul unei țări datorită faptului că a făcut pactul cu Diavolul.
Însă totul nu este decît o iluzie – afirmă Romain Gary în cartea sa, apărută în 1966, Les Mangeurs d’étoiles: „Goethe ne-a tras pe sfoară. Faust nu s-a întîlnit niciodată cu Diavolul, cu atît mai puțin i-a vîndut sufletul, pentru că, de fapt, nu există nici un cumpărător interesat de sufletele noastre și nu e nimeni dispus să facă acest tîrg: perfecțiunea nu poate fi cumpărată cu prețul sufletului“.
Acțiunea cărții, care se petrece într-o țară imaginară din America Latină, unde majoritatea locuitorilor trăiesc la limita supraviețuirii și se hrănesc cu substanțe halucinogene (metaforă extinsă și asupra personajelor care trăiesc în aburii iluziilor), m-a făcut să mă gîndesc la societatea noastră de azi, care ne îmbată cu ideea de succes, preamărind realizările sociale, și care ne bombardează încontinuu cu acea mantră ispititoare, „Poți să devii orice vrei“, în detrimentul vieții tihnite, obișnuite, mediocre.
Dar ce înseamnă această mediocritate? De ce, pe de o parte, ne sperie și, pe de alta, ne înfurie? Dacă Aristotel considera mediocritatea o virtute morală, calea de mijloc între exces și lipsă, un turnesol pentru o viață bine trăită, cultura socială de azi ne inoculează, pe scurt, că nu trebuie să ne mulțumim cu ceea ce sîntem. Că trebuie să ne depășim limitele, ca și cum am putea să ne extindem oasele și mușchii dincolo de învelișul de piele.
Dacă acele calități cu care ne-a înzestrat natura nu sînt pe măsura ambițiilor noastre, ne putem falsifica povestea, pentru a deveni „cea mai bună versiune a noastră“, asta fiind la îndemîna oricui. Iar aici stă realul pericol al promisiunilor de succes: pe de o parte, sîntem ademeniți cu ideea că sensul vieții noastre stă doar în „realizările personale“ – care sînt de fapt cele sociale – iar, pe de alta, trăim într-o societate din care ideea de efort a dispărut. Nu trebuie să mai studiezi ani de-a rîndul, ci doar să descarci un curs online sau să cumperi o carte cu rețete de succes. Nu mai trebuie să te antrenezi ani în șir, ci doar să-ți cumperi niște aparate care să-ți maseze mușchii, în timp ce te uiți la TV. Nu mai trebuie să ai o dietă cumpătată, ci să înghiți niște pastile care dizolvă grăsimile. Nu mai e necesar să fii competent, ci să cunoști „oamenii potriviți“. Sîntem îndemnați, așadar, pe drumul ambițiilor, dar sîntem oblojiți de muncă, ambițiile devenind nu „înhămare la treabă“, ci „obiective de bifat“. Și, cum mulți pică în această reverie a „realizărilor“ facile, ajung să se convingă pe sine că sînt mai buni decît sînt în realitate și, înhăitîndu-se cu alții aidoma lor, ajung să formeze o „elită“ de mediocri care se cred superoameni.
Și abia atunci mediocritatea începe să enerveze – odată ajunși în locuri și posturi pentru care n-au calitățile necesare, „devoratorii de stele“ instaurează kakistocrația, înlăturînd valorile, cu care, în mod evident, nu se pot măsura. Nu sînt în stare să facă o treabă bună, dar nici nu sînt înlăturați, de vreme ce sînt înconjurați, din toate părțile, de semenii lor.
Se spune, despre aceștia, că „s-au ajuns“, că duc o viață bună, chiar dacă nu o merită. Întrebarea este însă dacă viața lor e într-adevăr bună. Dacă un mediocru, care se crede superior, merge prin viață mai fericit, în niște pantofi prea largi pentru el, decît un om obișnuit care, acceptîndu-și mediocritatea, își trăiește viața în tihnă, netulburat de demonii unor ambiții pentru care nu este croit.
