Deus otiosus & co.
Despre Deus otiosus au scris cercetători lipsiți de empatie și umor. Ai zidit o lume și poate ești curios să vezi ce se întîmplă cu ea, așa că stai un pic, un eon, deoparte, poate ești și tu obosit, sastisit, poate mai ai și alte trebi. Ei bine, taman atunci sare creatura maximă și te acuză că de ce-ai plecat, că de ce-ai părăsit Creația! Cam așa cum s-ar iți un diametru – superb definit drept „coarda maximă” – care, în loc să-și caute de treabă, s-ar tot plînge sau rățoi la cel care a desenat cercul... Despre Deus otiosus au scris (sec) antropologi și istorici ai religiilor. Și aceștia, și subsemnatul, aici, antropomorfizăm. Fiindcă nici nu prea știm cum a vorbi altfel! Poate doar poeții să ne mai salveze ne-rostitul, ne-închipuitul...
Mircea Eliade a avut, pare-se, un feeling special: dintre cele uimitor de puține (douăsprezece) intrări redactate personal în monumentala The Encyclopedia of Religion (16 volume) pe care a cooordonat-o, una dintre acestea este tocmai Deus otiosus (articol la care a fost ajutat de discipolul său Lawrence E. Sullivan). Așadar, „termenul latin deus otiosus (pl. dei otiosi) însemnînd literal «zeul neocupat» sau «zeu fără activitate», indică un zeu care s-a retras sau a ieșit definitiv din viața activă. Lipsa descrierilor detaliate ale acestor zeități, cînd se asociază cu apariția lor larg răspîndită în culturile de pe glob, prezintă o nedumerire pentru studiul religiilor. Deși conturul acestor personalități divine este, de obicei, schițat, ele susțin o influență serioasă asupra imaginarului religios. Studiul zeilor care au părăsit cîmpul lor de activitate a generat meditație profundă asupra sensului și funcției simbolurilor, mai ales a formelor divine, în viața religioasă”, notează Eliade & Sullivan. Și este amintită apoi ampla răspîndire a acestui fenomen al istoriei credințelor și ideilor religioase, cu exemple concrete din Africa și Australia pînă în Asia sau Europa (precreștină). Se subliniază că, pe lîngă absența cultului, caracteristicile emblematice ale lui Deus otiosus sînt primordialitatea și transcendența. Studioșii vor (re)găsi o simpatică și doctă panoramare a cîtorva avataruri ale lui Deus otiosus în istoria istoriei religiilor, publicată de cercetătorul Eugen Ciurtin (vezi art. „Un Dumnezeu care lenevește”, Dilema veche, nr. 706, 31 august – 6 septembrie 2017).
Dar M. Eliade mai face o precizare de un seducător rafinament, în Jurnal (volumul I, Humanitas, 1993, p. 339): „Răsfoiesc astăzi Tratatul meu de Istorie a Religiilor și mă opresc mai ales asupra unui amplu capitol despre zeii cerului; mă întreb dacă a fost înțeles mesajul secret al cărții, «teologia» implicată în istoria religiilor, așa cum o descifrez și o interpretez eu însumi. Totuși sensul se degajă din ea destul de clar; miturile și «religiile», în întreaga lor varietate, sînt rezultatul vidului lăsat în lume de retragerea lui Dumnezeu, de transformarea sa în deus otiosus și de dispariția sa din actualitatea religioasă. Dumnezeu – mai exact Ființa supremă – nu mai joacă nici un rol în «experiența religioasă» a umanității primitive. El a fost înlăturat de alte forme divine – divinități active, fecundatoare, dramatice etc. Am revenit asupra acestui proces cu alte studii. Dar oare s-a înțeles că «adevărata» religie nu începe decît după ce Dumnezeu s-a retras din lume? Că «transcendența» sa se confundă și coincide cu eclipsa sa? Elanul omului religios spre «transcendent» mă face să mă gîndesc uneori la gestul disperat al orfanului rămas singur pe lume”...
Teza jocului meu de aici este aceasta: precum diametrul unui cerc, simbolul maxim numit „om” a fost pus în fața destinului, anume acela de a-și lua rolul în serios. Iar prima măsură necesară a fost (aparenta) retragere(a) Zeului. Sau izgonirea din Rai?
Adunați sub partea noastră de cer, sîntem în plin monoteism creștin (ortodox), de unde și pînă unde cele susținute mai sus de Eliade? Întîi, nu toți istoricii religiilor iau în serios teza lui Eliade. Dar, de dragul discuției, înainte de a-l combate, să vedem dacă nu cumva există și fărîme de adevăr. Ca și în cazul altor mari religii (revelate), creștinismul se confruntă subsidiar cu cel puțin trei fenomene: 1) preluarea – cîteodată, creativă – unora dintre manifestările religioase vernaculare ale căror valențe le transportă în istorie pînă astăzi; 2) continua atomizare confesională, vădit accelerată de la Reformă încoace, către timpurile noastre – ceea ce atrage și fenomenul concurențial-reactiv al unor influențe reciproce; 3) timid, acum cîteva secole, devenită de-a dreptul o mișcare browniană, pe alocuri, astăzi, asistăm la amalgamarea religiilor, generată de fenomenul imigrației, de ușurința călătoriilor intercontinentale, de spectaculoasele dezvoltări ale mass-mediei ș.a.
Să ne înțelegem: cele de mai sus sînt ilustrate cu precădere în religia populară, care înfășoară ca o anvelopă „nucleul tare” al fiecărei confesiuni și religii. Așadar, stăruind către partea noastră de Cer, să nu ne mirăm – dimpotrivă, antropologul se-mbată de plăcere – cînd încă descoperim 1) manifestări (rarisime) de exorcizare a presupușilor strigoi, prin Oltenia, imediat după fiecare înmormîntare, ori abundente acțiuni și „operații” de ordin magic, prin nenumărate spații ortodoxe; 2) timide preluări ori influențe ale obiceiurilor dinspre confesiunile înrudite, fenomen vizibil în Ardeal – de unde subtilele nuanțe și accente ale creștinismului ortodox transilvan comparativ cu cel din Moldova ori Muntenia; 3) extinderea limitelor antropologiei creștine prin asimilarea practică a unor eficace practici terapeutice asiatice (precum acupunctura), debarasate, desigur, de doctrina acestora care ar putea intra în conflict deschis cu cea creștină; pentru nedumeriți: și Pr. Dumitru Stăniloae, și Pr. Paisie Olaru au acceptat și au fost ajutați de specialiști în acupunctură, cum s-a întîmplat, de altfel, cu nenumărate alte personalități ale creștinismului ortodox românesc contemporan.
Nu-și au locul aici divagațiile speculative precum eventuala legătura dintre Zeul Necunoscut (Faptele Apostolilor 17, 16-34) și Deus otiosus ori întreaga problematică a lui Deus otiosus citită în cheia relației cu Timpul. Să observăm, totuși, cele trei categorii de timp (mundan, eclezial, monahal) asupra cărora glosează doamna Danièle Hervieu-Léger (vezi Le temps des moines. Clôture et hospitalité, Presses Universitaires de France, 2017) și legătura Timpului cu tema generală a prezentului număr al Dilemei vechi.
Personal, am avut șansa de a fi fost găzduit cîndva, spre finalul anilor ’80, sub același acoperiș cu Părintele Cleopa Ilie (Mănăstirea Sihăstria, Neamț). Dincolo de bucuria de a fi fost acceptat pentru puțină vreme – dar acel Timp nu poate fi nicicînd abandonat – în orbita marelui duhovnic, am descoperit atunci cu reală plăcere un confrate, monahul S., destul de vîrstnic și el, personaj cu un imens umor, care-mi spunea, smerit, fără a ieși nicicum de sub incidența isihiei: aș vrea și eu să fac asceză, dar, cum vezi, sînt gras și-mi place să mănînc ca un porc. Se îndeletnicea cu strînsul plantelor medicinale, iar figura lui, pe cît de bonomă, pe atît de impunătoare, nu era mai puțin spiritualizată (în opinia mea)... Ceea ce vreau să spun cu acest exemplu este rezumat memorabil de Paul Tillich: „Nimic nu caracterizează atît de mult viața noastră religioasă decît aceste imagini despre Dumnezeu fabricate de noi. Mă gîndesc la teologul care nu-L așteaptă pe Dumnezeu deoarece îl deține închis într-o construcție doctrinară. Mă gîndesc la studentul în teologie care nu-L așteaptă pe Dumnezeu pentru că îl deține închis într-un manual. Mă gîndesc la omul Bisericii care nu-L așteaptă pe Dumnezeu pentru că îl deține închis într-o instituție. Mă gîndesc la omul credincios care nu-L așteaptă pe Dumnezeu fiindcă îl deține închis în propria sa experiență. Nu este ușor să suporți această non-posesie a lui Dumnezeu, această așteptare a lui Dumnezeu. Nu este ușor să predici în fiecare duminică copiilor și păgînilor, scepticilor și ateilor, și să le explici în același timp că noi înșine nu-L deținem pe Dumnezeu, ci îl așteptăm. Sînt convins că rezistența la creștinism vine într-o bună măsură din faptul că noi, creștinii, deschiși sau nu, zidim pretenția că-L deținem pe Dumnezeu și astfel am pierdut elementul așteptării... Sîntem mai puternici cînd așteptăm decît cînd stăpînim”.
Așa este, Paul Tillich a fost un filosof lutheran, dar cele de mai sus sînt valabile pentru orice confesiune creștină care se respectă (vezi I Corinteni 2, 6-9). Să nu mai fim instalați, așadar, în certitudini sterpe de Duh, în iluzii bolînde, în credința de ordin magic și superstițioasă. Dumnezeul creștin s-a retras din toate acestea. El este altceva. Este altfel. Dacă ai o „deschidere centrată”, cum o numea Părintele Andrei Scrima, ceea ce ți se pare blasfemie, scandal, erezie poate avea mai mult Duh decît locurile comune ale ecclesiei și ale credinței creștine...
Epura lui Deus otiosus poate fi regăsită ușor exact acolo unde nu te aștepți. Coarda maximă, Omul, cel care poate uni Cerul cu Pămîntul nu-și asumă destinul decît rarisim. Omul care sfințește locul – însoțit, poate, de Zîmbetul nevăzut al Domnului – este un personaj mai degrabă accidental. Comunitatea este cea care suplinește neputințele individuale. Fiindcă Hristos este acolo unde sînt adunați doi sau trei în numele Său.
Dacă astăzi mergi la Mănăstirea Sihăstria, după ce marii duhovnici s-au retras un pic, din veacul acesta, vei găsi multă evlavie, dar și jalnice concesii făcute religiei populare. În chilia Părintelui Cleopa Ilie, devenită muzeu, pelerinul primește temporar de la monahul M. (unul dintre ghizi) un obiect personal al marelui duhovnic. Ședință de fetișism, pentru cîteva minute. Poate chiar și spiritism. La categoria „ofertă specială” ești așezat și pe jilțul Părintelui Cleopa. Nu-i pentru oricine, la categoria „premium”, aflat pe jilț, ți se pune pe creștet un potcap al marelui dispărut. Pînă la cerurile isihiei, te mănîncă prostia și minunismul...
Bineînțeles că nu avem Deus otiosus în creștinismul ortodox. Dar proiecțiile, epurele lui Deus otiosus le întîlnești adesea în oameni, tocmai în cei chemați să devină asemenea Lui Hristos. V-ați întrebat vreodată: de ce oare ortodocșii (români) se salută majoritar cu „Doamne, ajută!”, iar nu cu „Hristos în mijlocul nostru!”?
Marius Vasileanu este profesor istoria religiilor.
Foto: wikimedia commons
