DETAŞAMENTUL DILEMA VECHE, LA APEL

Magdalena BOIANGIU Elitele Era pe la începutul anilor cincizeci, se formau primele detaşamente de pionieri, ni se arătau poze cu elevii sovietici în tabere la Marea Neagră, aliniaţi, salutînd un drapel, ni s-a recomandat să citim Timur şi băieţii săi de Arkadii Gaidar, o carte în care, luaţi separat, copiii erau aşa şi aşa, dar împreună erau buni şi generoşi. După cîte îmi aduc aminte, detaşamentul de pionieri era o combinaţie atractivă de disciplină şi de distracţie şi o modalitate de a-i aduna pe cei mai buni într-un grup deosebit, ca să nu spun elitar. Nu se punea problema devotamentului, se presupunea că la vîrsta aceea toţi sînt devotaţi. Eram mai mică decît ceilalţi din clasa mea, cu un an, aşa că atunci cînd s-a format primul detaşament din şcoală, nu am fost inclusă pe listă. Nu puteam să explic tuturor că era o problemă tehnică, că eu de fapt meritam şi doar cîteva luni în minus mă ţineau departe de "aleşi" şi m-am văzut în afara grupului de elită, aruncată printre copiii nedisciplinaţi şi cu note proaste, spectator la ceremoniile cu care erau onoraţi colegele şi colegii mei. Am început să mă gîndesc dacă într-adevăr organizaţia asta cu cravate roşii e atît de importantă pe cît spuneau cei de la şcoală, ba mi se părea că sînt o victimă, ba situaţia mea mi se părea extraordinară, nu-mi comanda nimeni ce să fac în timpul liber, puteam fi bună sau rea, fără contribuţia colectivului. La începutul noului an şcolar, cînd am trecut în clasa următoare, am fost primită în organizaţie, într-un cadru mult mai puţin solemn decît cel al colegilor mei. Şi cu cravată roşie la gît, tot o victimă eram. Şi acest sentiment că nu sînt întru totul primită, dar nici definitiv respinsă m-a însoţit şi m-a tracasat pînă în 1989. Marius CHIVU Cu clasa la Bucureşti "Dragă tăticule, Ţin mai întîi să-ţi spun că mi-am mai scos un dinte (cu mîna). Eu am acum 1,32 în înălţime. Cînd ai plecat matale aveam 1,29. Eu am fost iarăşi ales comd. de detaşament şi am primit jnur galben nou şi galoane de pus pe umeri, insigne. Tovarăşa învăţătoare m-a înscris la cercul de matematică. Încă de pe acum pot rezolva probleme de a IV-a. Mă voi strădui să obţin rezultate cît mai bune la învăţătură şi să parcurg din nou drumul de la şcoală pînă acasă cu coroniţa care arată că stăpînul ei a luat premiul întîi muncind pentru a ajunge un om cinstit, curajos, stimat şi iubit în viaţă. Am fost cu clasa la Bucureşti cu încă două clase de pionieri şi două clase de şoimi ai patriei. Drumul a fost lung. Am făcut o pauză de mers în care am mîncat. Ajungînd la Bucureşti am văzut: Casa Scînteii, Muzeul Naţional de Istorie, Aeroportul Băneasa şi Otopeni. Am vizitat grădina zoologică în care am văzut: rîşi, lei, tigri, baghere, hiene, ursul-polar,-brun, vulpea argintie,-polară, puma, cămila, lama, dromaderul, elefantul, cangurul, crocodilul, rase de cîini, şarpele Boa, şarpele Pitonul Roşu, maimuţele etc. etc. Am mai vizitat Muzeul Antipa. În el am văzut tot felul de peşti, insecte, păsări, reptile şi animale împăiate. Am vizitat şi magazinul Victoria precum şi metroul. Mi-a plăcut foarte, foarte mult în excursie. Îţi mulţumesc pentru cele două pachete de gumă, şi pentru ciocolăţi, mai ales pentru timbrele trimise, timbrele din Irak sînt foarte valoroase. Să-mi cumperi un clasor şi un tricou de fotbalist. Dacă sînt jocuri telerecomandate (cu maşinuţe care se întrec pe pistă cu urcuş şi curbe) să-mi iei. Ca să-ţi spun ce să-mi mai cumperi să-mi scri toate jucăriile ce sînt în magazin. Dragă tăticule te aştept cu nerăbdare să te întorci curînd. Privesc în fiecare zi fotografia de pe hol. Te visez mereu. Te sărut cu drag şi dor şi te aştept să te întorci repede, cît mai repede. Marius-Victor, 16.10.1988" Stela GIURGEANU Stigmatul grupei a doua Din cauza unui nenorocit de 8 la mate, luat înaintea marelui eveniment, aşteptat şi pregătit cu cîteva luni înainte, cu avînt de şoim al patriei (pe atunci patria noastră era cea mai frumoasă şi mai bogată), era să nu fiu făcută pionieră în prima grupă. Lucru ştiut: grupa a doua era grupa rataţilor. Nota proastă se mai uita, se mai pitea pe după argumente şi pierea pînă la urmă în noianul de amintiri ale timpului. Dar a nu fi făcut pionier în prima grupă... asta era adevărata piatră de moară care ar fi atîrnat de gîtul oricui, pentru tot restul zilelor, ca o floare de crin înfierată în mentalitatea colectivă. De frica stigmatului ce avea să mă bîntuie tot restul vieţii, de frica mamei (că tovăraşa m-a şi întrebat de ce o să spună mama, implicînd o pedeapsă exemplară), de frică să nu mă izgonească din casă ca pe un Oliver Twist, am împins momentul mărturisirii, cît am putut mai mult. Însă data scadentă se apropia, trebuia să afle. Şi nu voi uita niciodată reacţia ei la prima traumă serioasă din viaţa mea. A rîs. Pur şi simplu a rîs. O avalanşă de rîs cristalin, din acela cu lacrimi de bucurie inocentă. M-a luat în braţe, m-a mîngîiat şi mi-a sărutat obrajii spunîndu-mi că va rezolva. Ceea ce a şi făcut, aranjînd cu tovarăşa şi învăţîndu-mă prima lecţie: am fost făcută pionieră în prima grupă, pe pile. Andrei MANOLESCU Competiţia între ţările comuniste În şcoala generală, cînd am făcut primele noţiuni de geografie, am aflat că există două categorii de ţări comuniste. Unele care se numesc republici populare şi altele care sînt republici socialiste. "Am fost şi noi republică populară, dar după 1965, cînd la conducere a venit tovarăşul Nicolae Ceauşescu, am devenit ţară cu denumirea socialistă" - ne-a spus învăţătoarea. Ne-a mai explicat că următorul pas ar fi cînd o ţară devine republică comunistă, un stadiu pe care însă nici un stat nu îl atinsese în acel moment, după cum spunea ea. Un sentiment de mîndrie patriotică m-a cuprins. România era, după cum indica denumirea ţării, în rîndul celor mai înaintate ţări. Bulgaria, Ungaria sau Polonia erau doar republici populare. Mă enerva Cehoslovacia care era tot republică socialistă. Cît despre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste sau Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, ele aveau cuvîntul "socialist" mai ascuns printre altele, parcă nu aşa de evident şi nu m-au prea interesat. M-am grăbit spre casă, dornic să le destăinui alor mei ce am aflat. Numai că noua informaţie a fost primită de maică-mea cu o grimasă. Uşor nervoasă, mi-a explicat atunci că, de fapt, nu există nici o diferenţă între ţările populare şi cele socialiste, că e doar o chestiune de nume şi că diferenţe reale există doar între ţările din blocul comunist şi cele occidentale care sînt cu mult mai dezvoltate. Am înghiţit greu ideea care îmi turtea mîndria, dar am început atunci să înţeleg că trăiam într-o lume în care existau şi două realităţi, una publică şi alta despre care se vorbea doar în particular, şi că ne aflam sub umbra unui mare secret. Matei MARTIN Scene hard Cea mai hard scenă pe care mi-o amintesc e de la începutul lui ianuarie 1990. Reîncepeam şcoala după o vacanţă prelungită şi după o revoluţie. Ştiam, evident, tot ce s-a petrecut, am urmărit telerevoluţia, secundă cu secundă. Văzusem pînă şi procesul şi apoi execuţia dictatorilor. Dar drumul spre şcoală era acelaşi şi nu eram pregătit să intru într-o nouă ordine... şcolară: în curtea liceului, zeci, sute de pionieri adunaţi la careu jumuleau manualele şi aruncau cît colo cu portretele Ceauşeştilor; din sălile de clasă, dispăruseră toate tablourile tovarăşului secretar general şi toate siglele şi stemele; iar în Sala Mare, atîrnat de o lampă, stătea spînzurat de o cravată roşie un portret mototolit al dictatorului. Acela a fost momentul în care am simţit nevoia să-mi mai slăbesc un pic nodul de la cravată. Cezar PAUL-BĂDESCU Mistere pioniereşti Sînt cîteva mistere legate de pionierie care m-au urmărit toată şcoala generală şi care au rămas nedezlegate pînă în ziua de astăzi. De exemplu, ce aveau înăuntru "ghindele" din capătul şnurului de comandant. Am încercat de mai multe ori să dau la o parte firele roşii ale şnurului meu de comandant de grupă şi, în mica despărţitură care se crea, zăream ceva sticlos şi tot roşu. Mult timp am crezut că trebuie să fie rubine - că doar ce altceva să pui într-un şnur atît de preţios? Apoi, niciodată nu mi-a fost clar cum se poartă corect basca de pionier (de fapt, din cîte îmi amintesc, i se zicea "bascul" - iarăşi nu ştiu de ce). Unii o trăgeau pe cap ca pe o şosetă, alţii îi făceau un fel de cozoroc în faţă, alţii, pe o parte, alţii o purtau pe vîrful capului etc. Unor fete care purtau basca pe vîrful capului le stătea chiar foarte bine. Mie mi-au atras atenţia de cîteva ori cei în drept să port basca cum trebuie, dar niciodată nu mi s-a spus care-i poziţia corectă. Aşa cum n-am ştiut niciodată ce unghiuri trebuie să aibă braţul faţă de corp şi respectiv antebraţul faţă de braţ cînd execuţi salutul, ce legătură era între comandantul de unitate copil şi comandantul de unitate om mare (erau şi, şi) sau care este textul cîntecului "Sus, mai sus, cutezători!". Şi, desigur, din ce fel de plastic era făcut inelul de la cravată, de era atît de gustos. Adina POPESCU God is dead... Scurta şi ambiţioasa mea carieră pionierească a fost recompensată, chiar în vara lui ’89, cu o invitaţie la Forumul Pionieresc de la Crevedia. O tabără gratuită de zece zile la care participau numai "funcţii", de la comandant de detaşament în sus. Ne-au urcat în nişte autocare cu care am mers vreo jumătate de oră prin cîmp, am ajuns într-un soi de "ghetou" pionieresc, ne-au cazat în nişte clădiri care semănau cu căminele de nefamilişti, aveam broaşte la duşuri, dar erau proaspăt zugrăvite. În fiecare dimineaţa, la ora 6, sute de cravate roşii din Bucureşti şi din sectorul agricol Ilfov ieşeau la raport pe mica platformă din centrul orăşelului nostru dotat cu cantină, sală de spectacol şi terenuri de sport. Însă cea mai fascinantă era librăria de unde ne puteam achiziţiona contra cost şi după o oră de stat la coadă (de fapt, o buluceală de pioneri şi de copii de prin împrejurimi) penarele şi radierele chinezeşti mult visate, acele ascuţitori rotunde, cu poze care se schimbau - depindea doar de unghiul din care priveai -, jucării care se mişcau dacă le învîrteai cheiţa, faimoasele carioci cu douăzeci şi patru de culori şi cărţi greu de găsit prin alte librării (mi-am luat o antologie SF cu autori români şi străini pe care o mai am şi în ziua de azi). Programul pionerilor forumişti era încărcat. Vizite de lucru la APACA şi la alte fabrici şi întreprinderi, întîlniri şi schimb de experienţe cu forumiştii din judeţele Ialomiţa şi Dîmboviţa. Ne plăcea pentru că oriunde mergeam ni se dădea ceva, de obicei de mîncare. La ferma de vaci, inginerul agronom ne-a dat lapte prins şi după aceea a avut proasta inspiraţie să ne îndoape cu caise, aşa că peste puţină vreme sute de cravate roşii înfloreau ca macii în lanul de porumb din apropiere. Dar cele mai frumoase erau serile din tabără. Serile în care aveam spectacole, iar artişti ai poporului veneau să cînte şi să spună poante doar pentru noi. L-am întîmpinat cu aplauze furtunoase pe Iurie Darie pe care îl ştiam de pe la Revelioane şi ne-a plăcut de o fată, una frumuşică şi cu părul lung, pe care o chema Mădălina Manole. Şi serile în care se organiza discotecă şi ne lăsam şnururile galbene şi albastre în camere, căci ţinuta era de voie. În ultima seară, pe platformă, cînd mirosul de crematoriu al puiului carbonizat de Crevedia era mai puternic decît oricînd, un băiat mi-a cerut prietenia. Am dansat şi după aia m-a prins de mîneca bluzonului pe care îl purtam pe umeri. Era un bluzon foarte straniu şi "stîngist" în felul său, cu o pisică neagră sub care scria: God is dead, I want to take his place!. I-am spus: "Nu!". Era doar un amărît de comandant de detaşament din sectorul agricol Ilfov. Nu, nu mă încurc eu cu ţărani, chiar dacă sînt pionieri fruntaşi! Dacă n-ar fi fost Revoluţia, m-ar fi făcut comandantă de unitate şi probabil că nu mai aveam cale de scăpare! Iaromira POPOVICI Fiorul primei serii Ştiu că nu aş fi conceput să nu fiu făcută pionieră în prima serie: ar fi fost ceva împotriva normalităţii unui copil din RSR care învăţa bine, nu făcea acte antisociale, îşi iubea părinţii etc. Glumesc, dar totuşi: ar fi fost un soi de nerecunoaştere socială... În privinţa semnificaţiei şi a conotaţiilor cravatei de pionier, puţin îmi păsa de ele... Nici prin minte nu mi-a trecut vreodată, prin clasa a II-a, cînd se petrecea evenimentul, că ar fi vreunele. Nu m-au deranjat nici textele poeziilor patriotice care se recitau cu ocazia respectivă, din simplul motiv că nu le-am observat vreodată, în mod real, conţinutul. Tot ce îmi amintesc din ceremonie este un băiat cu părul blond şi ondulat, care îmi plăcea în perioada de atunci (şi cu care am văzut, cu altă ocazie, Pupăza din tei, într-un diafilm proiectat pe perete...) În clasa a VIII-a, nu mai purtam cravatele de pionier, le luam doar în geantă în caz de... Zăceau acolo făcute varză, şifonate ca vai de ele. În toate pozele apărem fără. La sfîrşitul clasei a VIII-a, mi-am pus-o pe a mea, împreună cu inelul transparent, cred, într-o cutie metalică cu cheiţă în care îmi ţineam comorile. (Avusesem multe "amoruri" purtînd cravata aia la gît sau în buzunar...) În momentul de faţă nu-mi mai amintesc unde e cutia. Dan STANCIU Cîndva, în Republica Populară Română Da, am fost şi eu pionier, am purtat o cîrpă roşie la gît şi cîrpa aia m-a făcut fericit, ca un idiot mic şi scump ce eram sub gloriosul steag al clasei muncitoare (a IV-a B) dintr-o şcoală. Mădălina ŞCHIOPU Vrednică Toată noaptea am dîrdîit sub plapumă, îmi clănţăneau dinţii de febră. Cînd aţipeam, aveam acelaşi coşmar: o sală lungă, ticsită de lume - colegi de clasă şi mai mari, părinţi, învăţători. Eu, pe un scaun, în faţa mulţimii. La prezidiu, autoritatea supremă, aka directorul şcolii, începea rechizitoriul: "Dragii mei, iată ce se întîmplă: această elevă (grimasă de dispreţ), la trei zile - trei zile! - după ce a primit cravata roşie cu tricolor, roşie de la sîngele strămoşilor care s-au jertfit pentru ea, la terminarea orelor, l-a îmbrîncit pe colegul ei. El a căzut şi s-a lovit la genunchi. Spuneţi, este ea vrednică de cravata de pionier? Nu şi-a făcut de rîs detaşamentul? Şcoala? Părinţii? Patria?". "Este nevrednicăăăăă" - ţipau toţi. Încercam să mă apăr: "M-a enervat. Îmi punea porecle". "Ha? De ce nu i-ai spus tovarăşei învăţătoare şi te-ai apucat să-l îmbrînceşti? Aşa se poartă un pionier???" E drept, nu aveam nici o scuză. Pe deasupra, nu puteam să scap de imaginea cu genunchiul lui însîngerat. O adevărată criză de conştiinţă. Şi mă simţeam cu atît mai nedemnă, cu cît intrasem de curînd în rîndurile pionierilor - cei buni, cei silitori, cr