Despre vechimea persoanei umane, numită bătrîneţe
Valoarea vinului vechi nu stă în vin, ci în întîlnirea dintre vin și degustător. Valoarea persoanei umane vechi stă într-o întîlnire cu cineva care să o aprecieze – cum ar fi o altă persoană. Dat fiind că oamenii nu sînt struguri, valoarea poate fi apreciată și de persoanele în cauză, cele care încorporează anii sub formă de bătrînețe. Voi explora mai jos, pe rînd, cele două tipuri de întîlniri, într-o scenă a interacțiunilor și una a experiențelor proprii.
1) Prima scenă – despre interacțiuni. În stația de troleibuz din fața Universității stau de vorbă o doamnă mai în vîrstă și un tînăr. Cine să fie? Mamă și fiu, profesoară și asistent, director și angajat? Să fie doar o amiciție? (Precis vă gîndiți la prostii, acum, după alegerile din Franța.) Amicițiile între persoane vechi și persoane noi sînt foarte rare – iar cele care să traverseze și distincția de gen fără implicații romantice sînt și mai neobișnuite. Regăsim adesea, prin reclame, bătrînele care surprind, fraieresc sau chiar agresează tineri bărbați, pentru efectul comic. Prieteniile transgeneraționale sînt improbabile chiar și în interiorul aceluiași gen, deoarece organizarea socială stă împotrivă. Doamna în vîrstă și bărbatul tînăr sînt antipozii spațiului social.
Pe măsură ce avansăm în vîrstă ocupăm poziții de autoritate, în profesiune sau familie, astfel încît cei tineri ne datorează respect, vrînd-nevrînd. În România, cel puțin, sînt rare ocaziile în care tineri și vîrstnici să participe cot la cot, de la egal la egal, în vreo activitate – de tip voluntariat, sport, artă și altele asemenea. Așadar, diferența de vîrstă se traduce aproape întotdeauna într-o distanță socială stabilizată de roluri inegale. Acestea pot fi relații extraordinare de mentorat și dezvoltare reciprocă, sau pot fi relații indiferente, ba chiar și de dominație sau exploatare, precum și amestecuri din cele de mai sus.
Eu, una, simt furnicături cînd aud apologii ale înțelepciunii vîrstnicilor. Le-am ascultat adesea rostite de oameni care nu credeau în ele sau de oameni în care nu mai credeam eu. Cu mîna pe inimă, cunosc persoane care, la vîrste înaintate, și-au dat la o parte propriile interese pentru a susține dezvoltarea unor ființe, comunități și instituții. Cunosc și unii care au făcut altminteri. Valoarea vechimii umane nu este automată, nu este manifestă și își are terenuri prielnice și adverse, variabile de la o relație la alta. Relațiile asimetrice, în care puterea se exercită mai ales într-o direcție, sînt, de regulă, un mediu ostil înțelegerii mai profunde a ființelor umane din spatele clișeelor și rolurilor generaționale. Atunci cînd relațiile se echilibrează, dacă nu se subțiază în intensitate spre o comunicare formală și ocazională, avem șansa să fim realmente împreună. Putem atunci să înțelegem, examinîndu-ne unii pe alții cu atenție, care sînt arhitecturile construite într-o viață de om, care sînt surpările la care am fost parte în acești ani și cum putem naviga unii prin ceilalți și împreună cu ceilalți, spre beneficiul reciproc.
2) Scena a doua – despre experiența bătrîneții. Să zicem că stați comod acasă, vă vedeți de viață, cînd primiți o cutie. Are capac, este oarecum pătrățoasă, ca orice cutie, și pe ea e scris cu litere mari numele destinatarului. Vă rog să faceți apologia cutiei. Ce-o să spuneți în favoarea ei?
– Păi, depinde ce este în cutie.
Sociologic vorbind, bătrînețea este o cutie în care sînt azvîrlite tot felul de aspecte și obiecte.
– Hm, oare chiar asta este bătrînețea? Nu prea pare sociologic – poate veți spune.
Permiteți-mi să detaliez, inspirîndu-mă puțin din pisica lui Schrödinger, pusă și ea într-o cutie de stăpînul său. Bătrînețea este un pachet în care noi și alții aruncăm, peste ani, mări și țări, viitoarele noastre proprietăți de vîrstnici, cam cum făceau și egiptenii amenajînd piramidele cu tot felul de dotări, dar pentru viața de apoi. Aspectele ajung acolo probabilistic. Aflăm de ele doar cînd o deschidem. Noi și societatea zvîrlim peste ani ziarele pe care le vom citi, ca pensionarii din reclame, cărțile, nepoții, dulciurile, rețetele și uleiul de la bunica, beteșugurile și medicamentele, pensiile, parcurile, spitalele, trecerile de pietoni, culoarea hainelor, prieteniile, călătoriile, tablele, tabletele. Unele ajung, altele nu nimeresc. Poate acum mă îngrijesc, dar dacă fac diabet, atunci pac! – ciocolata cade lîngă cutie. Concetățenii mei vor lansa spre cutie trotuare, drumuri și autobuze cu care voi putea – sau nu – să călătoresc prin oraș. Oamenii de știință vor inventa și poate voi avea medicamente azi necunoscute.
Cutia depinde destul de mult de mine. Cum îți așterni, așa vei dormi. Cine se scoală de dimineață, departe ajunge. Cine seamănă vînt, culege furtună. Strînge bani albi pentru zile negre. Dar depinde foarte mult și de ceilalți, împreună cu care trăiesc. Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din tîrg. Nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește. Pensionarea este obligatorie, conform legii, fie că vreau eu sau că nu vreau. Dacă nu-mi fac propria universitate, nu voi mai putea preda. Voi primi liniștită pensia de la poștaș, dacă va mai exista poștaș și dacă va mai exista pensie. Am copii, dar nepoții nu-i pot genera singură. Beteșugurile vin și ele, probabilistic – în funcție de stilul de viață, cum se zice, și de mîna destinului. Rămîne să mă agit ca molecula pentru a găsi și alte molecule prietene, dacă nu îmi place singurătatea. Sau poate va ajunge să îmi placă. Lumea se va schimba cu mine și în jurul meu, astfel încît îmi va deveni tot mai interesantă și, cu o oarecare probabilitate, incomprehensibilă. Voi fi tot mai amuzantă și tinerii vor rîde, sper, cu mine.
Al doilea motiv pentru care discursurile despre valoarea senectuții mă sperie este că pot servi ca opiumul popoarelor: dacă tot lăudăm caracterul vîrstnicilor, nu mai remarcăm forțele cumplite de eroziune și amuțire exercitate asupra bătrînilor și mai ales asupra bătrînelor. Credibilitatea opiniilor lor scade vertiginos, aspectul fizic trebuie să fie modest, decolorat și solemn, competențele acceptabile sînt cele ale unei bunicuțe din povești, poziționarea potrivită este aceea de victimă sau măcar de persoană vulnerabilă, iar celelalte posibilități de viață la vîrstele trei-patru sînt sistematic șterse din imaginarul colectiv. Bătrînețe – haine grele. Purtînd aceste haine, voi deveni tot mai mult eu însămi, mai înțeleaptă și mai profundă – sau voi deveni altcineva? Cum voi rezista straturilor de neatenție, singurătate și ridicol prin care va trebui să mă fac auzită, dacă voi mai avea ceva de spus?
Noi, oricine am fi, sîntem cei care performăm, mai degrabă decît demonstrăm, valoarea vechimii umane – prin calitatea vieții persoanelor în vîrstă și prin calitatea întîlnirilor pe care le trăim. În ceea ce mă privește, mi-aș dori ca, pe măsură ce trăiesc mai mult, să învăț să mă împrietenesc cu oameni de vîrste diferite de ale mele. Mi-aș dori să îi enervez pe toți cei ce vor crede că sînt o bătrînică drăguță. Sper ca peste patruzeci de ani să scriu un articol mult mai optimist exact pe aceeași temă.
Cosima Rughiniş este conferenţiar dr. în cadrul Departamentului de Sociologie al Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti.
