Despre suflet şi Monica Irinelului

Salut, pot să... îndrăznesc să te... adică, dacă... nu te reţin... Şi întreb aşa, pe sec, mi-e nu ştiu cum, dar... Tu mai crezi în ceva? "Este important să crezi în ceea ce faci." Pe Mălina am întîlnit-o la o cană de ceai fierbinte, de iasomie, într-o dimineaţă de februarie. "Cred că omul are datoria să împlinească ceea ce simte el că trebuie să împlinească." Fie că e vorba de un copil sau de o pictură. "Înainte să fii ambiţios ca artist - îmi spune - trebuie să fii ambiţios ca om", iar pentru asta, fiecare trebuie să-şi dea seama, în primul rînd, ce trebuie să facă pentru a fi om. Mălina este o foarte tînără pictoriţă, o întreb clasic de condiţia tînărului artist în România. "Uneori supravieţuieşti în virtutea inerţiei", continuînd însă să-mi spună că ea nu crede în lamentaţia unora cum că "sînt artist şi mor de foame sau plec din ţară". Şi ei i se întîmplă, de multe ori, să rămînă cu doar "şapte mii în buzunar", dar pînă la urmă, acesta este drumul pe care şi l-a ales. Pînă la urmă, "succesul nu depinde de societate; ţine exclusiv de fiecare în parte; cred în arta pentru artă şi nu în compromisul comercial; poate că, la un moment dat, îmi voi da seama că, de fapt, alta este menirea mea... poate voi pleca să salvez balene... deocamdată însă merg pe drumul ăsta". Salut, pot să... îndrăznesc să... Şi întreb iar, sec... Tu mai crezi în ceva? "Dacă e să cred în ceva, primul lucru ar fi facultatea." Cristina Măniţă este studentă în anul I la Facultatea de Limbi Străine. "În lumea în care trăiesc - îmi spune - mulţi sînt preocupaţi de partea materială: să aibă cea mai frumoasă maşină, cel mai scump telefon... haine de firmă. Nu contest importanţa acestor lucruri şi aş minţi dacă aş spune că singurul lucru care mă interesează este să-mi cultiv doar latura spirituală. Unele lucruri sînt chiar indispensabile, dar cred că li se acordă prea mult timp şi energie... Eu încerc să nu las anii de facultate să se irosească. Nu sînt de acord cu cei care spun că noi nu mai avem valori! Valorile există, cel puţin la nivel universitar. Chiar dacă nu sînt la fel de mult promovate. Eu, de pildă, cred în profesorii facultăţii mele care sînt realmente nişte oameni valoroşi. Sînt oameni care au muncit şi muncesc enorm, oameni care, la rîndul lor, cred că mai pot schimba ceva prin noi. În ce nu mai cred... în clasa politică. Personal nu simt că parlamentarii şi preşedintele votaţi de mulţi doar ca să se afle în treabă, mă reprezintă." Salut... Şi întreb iar, sec... Tu mai crezi în ceva? "Păi, nu prea mai cred în nimic." Elisei Dediu este un tînăr de 20 de ani din Iaşi. Lucrează la o firmă de făcut huse pentru telefoane mobile şi, cînd îl întreb de ce lucrează acolo (dîndu-mi seama, bineînţeles, numai după ce o lansez, de aroganţa întrebării), îmi răspunde, la fel de întrebător, defel arogant, cum adică? Adică... încerc s-o dreg, eu cred că cel mai important e să-ţi găseşti un loc de muncă pe care să-l iubeşti... ridică din umeri şi din sprîncene. Nu s-a gîndit niciodată la asta. Dacă ar fi să aleagă între bani şi iubire, Elisei ar alege... iubirea. El încă face parte dintre acei tineri; cu toate că în politicienii şi instituţiile din România nu crede, el crede încă în Dumnezeu. Nu în... biserica propriu-zisă, adică în clădire şi-n altar, etc... "Cred în Dumnezeu şi atît." Crede în căsătorie, cînd eu îl întreb cine o mai face... doar cu "voia celor de la primărie?". Păcat - îmi mai spune, în timp ce eu fentez prelungirea discuţiei - că astăzi nu se prea mai pune bază pe om şi că nimeni nu mai are încredere în nimeni. Salut... Şi întreb, de data asta, cu un pahar de vin în faţă... Tu mai crezi în ceva? "Cred că la Unirii este frumos." Pe Flori , o adolescentă cu năbădăi, am cunoscut-o acum cîteva luni la o nuntă. Venise din provincie şi, la o mică conversaţie, îmi spune că ea crede că numai în Bucureşti poţi să trăieşti cu adevărat. La 17 ani, habar n-are de viitor. Să treacă bac-ul şi-o mai vedea. Poate ASE-ul sau poate Dreptul... Ce muzică, ce filme, ce vise, ce aspiraţii? Sincer (după cum mă asigura de a sa sinceritate la începutul fiecărei fraze), nici muzică, nici filme (poate doar telenovela românească de-acasă), iar aspiraţii, ce aspiraţii? Azi nici unul (dintre colegii ei) nu mai citeşte. Preferă să meargă în cluburi. De fumat nu fumează (părinţii sînt la doi paşi de noi) şi nici nu bea. Îi place să se îmbrace sexy şi ce i-ar fi plăcut ei să fie acum în locul Monicăi lui Irinel! Dar crede că asta se întîmplă doar în filme sau unu la un milion. Flori era fascinată de Bucureşti. În lungile şi desele plimbări pe care le făceam în afara restaurantului, îşi lipea ochii de fiecare vitrină de pe Dorobanţi. Dacă ar fi avut mai mult timp să-l viziteze, s-ar fi dus direct la magazinul Unirea... acolo - crede ea - e cel mai frumos loc din Bucureşti. Tu mai crezi (şi-n altceva)? "Dacă ai cu ce - mi-a zis de-a lungul întregii seri, încercînd să mă convingă - ai lumea la picioare." Sorin este un alt tînăr; manager de firmă bucureşteană; l-am cunoscut, de asemenea, la o petrecere. Banul face totul în zilele noastre şi, chiar dacă mi se pare cinic (mie mi se părea cumva, dar nu cinic), dacă n-ai bani, nu te bagă nimeni în seamă. În special femeile de azi. Pe astea - îmi mai zice, rugîndu-mă să-l scuz (n-am făcut-o) - nu le mai prinzi nici de degetul mic, dacă le duci cu tramvaiul acasă sau le scoţi la cină, sîmbătă seara, la Mac. Pînă la urmă, toate visăm să fim Monicile Irineilor, dragostea se poate cumpăra, la fel şi sănătatea, la fel şi fericirea. Iar altceva, chiar dacă ar vedea cu ochii, tot n-ar crede.