Despre puterea medicală

Dintre puterile exercitate social, singura care nu doreşte stabilirea unei mai mari puteri asupra celuilalt, singura care nu aspiră să se sporească pe ea în detrimentul celui asupra căruia se exercită, este puterea medicală. Voinţa de putere este mobilul profund al politicii. Voinţa de putere nu este altceva decît dorinţa de-a incorpora pe cel cu care vii în atingere. Ea nu este încă voinţă de distrugere. Este voinţă de satelizare: cel asupra căruia acţionează voinţa ta de putere trebuie să devină actor în sfera ta de influenţă. În cadrul acestui tip de analiză nietzscheeană a puterii, voinţa medicală este un paradox. Dar este aşa numai dacă ne gîndim la puterea masculină. Am auzit odată o fetiţă spunînd bunicii ei: "Îmi place să îngrijesc". Atunci m-am gîndit că dorinţa de-a îngriji este o pulsiune primară, tot atît de primitivă şi de bazală cum este şi ce-a de-a incorpora sau de-a distruge. Poate că a fost numai o întîmplare faptul că am auzit această dorinţă exprimată de o fetiţă. Dar a fost una din acele întîmplări semnificative, menită să atragă atenţia asupra unui fapt atît de evident încît poate să treacă neobservat: dorinţa de-a îngriji este identică în esenţa ei cu dorinţa maternă, aceea de-a aduce la maturitate pe copil, de a-i asigura autonomia, la capătul lungului proces de creştere. La urma urmelor, boala nu este altceva decît un incident în calea dezvoltării, aşa cum foamea sau murdăria nu sînt decît obstacole naturale în calea creşterii. Se confirmă bisexualitatea de profunzime a fiinţei umane. Ea a fost descoperită într-o formă sau alta de ambele obedienţe psihanalitice, freudiană şi jungiană. Voinţa de-a îngriji, voinţă maternă prin definiţie, este, din pricina bisexualităţii psihologice, prezentă la toate fiinţele umane, indiferent de sex. Se cuvine să spunem că ea este o sublimare a voinţei materne, că se desprinde din biologic, de care rămîne totuşi legată prin rădăcină. Că este aşa o dovedeşte acea particularitate a voinţei de-a îngriji, anume că reuşeşte să depăşească aspectele dezagreabile, uneori repulsive, ale activităţilor medicale. Tot aşa cum unei mame nu-i e silă să schimbe scutecele unui copil, nici medicului sau infirmierei nu-i repugnă cele mai dificile şi mai dezgustătoare aspecte ale profesiei, infecţiile, secreţiile, descompunerea. Fireşte, realitatea aduce multe corective acestei scheme ideale. Înainte de toate, profesiunile de îngrijire, şi mai cu seamă cariera de medic, aduc reputaţie şi sînt relativ bine plătite. "Doctorii fără arginţi" - Cosma şi Damian - au fost canonizaţi, ceea ce este o dovadă că nu-i găseşti pe toate drumurile. Această atitudine premială faţă de medicină aduce alte motivaţii în profesie. Medicina este şi calea spre prestigiul social. Ca atare, face cu ochiul puterii de tip politic. În fine, medicina este şi, intelectual vorbind, o profesie excitantă şi va atrage pe cei care vor să rezolve misterele naturii. Aceste "impurităţi" nu sînt cu necesitate frîne către profesarea unei medicini oneste şi eficiente. Cu o singură condiţie: coexistenţa vocaţiei de-a îngriji. Inşii care nu au această fibră "maternă" nu au ce căuta în profesiile medicale. Trebuie să spunem că există un anumit grad de autoselecţie. Cei pentru care medicina este repulsivă se vor orienta către alte laturi ale profesiei: statistică, management etc. Totuşi filtrul autoselecţiei are ochiuri largi, ceea ce face că uneori pătrund şi oameni fără vocaţie în cîmpul medicinii clinice. Ar trebui să existe, în selecţia celor ce întreprind studii medicale (de diverse grade), teste subtile care să deceleze forţa vocaţiei materne sublimate. Dar, după cunoştinţa mea, o astfel de psihologie nu s-a născut (încă?). Pe de altă parte, puterea medicală întîlneşte dificultăţi legate de exercitarea ei în cadrul unor instituţii. Instituţiile - spitalele, în cazul dat - sînt medii în care se exercită numeroase competiţii pentru putere. Voinţa de-a schimba ierarhiile stabilite, mişcările orizontale şi verticale în sînul echipelor sînt inerente profesiei. Ca şi în cazul cavalerilor Graal-ului, care uitaseră ţelul lor primordial (găsirea obiectului sfînt, a pocalului în care a fost cules sîngele lui Cristos), acel ordin cavaleresc de un tip special care este ordinul medical uită cîteodată menirea lui particulară, îngrijirea, pentru a se epuiza în luptele instituţionale. Repet: îngrijirea, nu vindecarea. Orice medic bun ştie că nu trebuie să trăiască în obsesia vindecării bolnavului. Aceasta ar duce la o greşeală fatală, aceea că indivizii de la care nu se poate obţine o restitutio ad integrum ar trebui abandonaţi. Vindecarea este eventuală, rareori completă. Optica corectă este îngrijirea. După ea vine salvarea vieţii (de unde scepticismul medical faţă de eutanasie) şi numai la urmă vindecarea, adică recuperarea acelei normalităţi ideale care este sănătatea. M-aş bucura dacă aceste cîteva rînduri ar cădea sub ochii celor ce încep să practice profesii ale îngrijirii, sau se pregătesc să le studieze.