Despre procese întrerupte
În teatru, lucrul cel mai important e procesul, nu rezultatul. Căutările din timpul repetițiilor, descoperirile unor intonații care modelează într-un fel sau altul conflictul dintre personaje, încercările și, de multe ori, eșecurile în a fixa felul în care trebuie să se desfășoare o scenă, probarea a diferite intenții (adică ce anume vrea să obțină personajul) pînă-n momentul cînd relația dintre personaje funcționează credibil, la tensiune maximă, toate astea sînt, sau ar trebui să fie, scopul în sine al acestei activități artistice. Spectacolul rezultat e doar una dintre posibilele variante, ba și el este mereu diferit, în fiecare seară, de cel precedent. Sigur că lumea vine la spectacol, văzut ca încununare a unor săptămîni sau luni de repetiții. Dar pentru a ajunge la spectacol, se-mbracă frumos, unii poate se schimbă de două-trei ori, apoi au de parcurs distanța dintre casă și sala de spectacol, așteaptă să intre în sală, apoi așteaptă să se stingă lumina și să înceapă spectacolul. În timpul spectacolului se emoționează sau rîd, se enervează sau se plictisesc; apoi, la final, aplaudă, sincer sau din complezență. Urmează drumul înapoi spre casă sau o prelungire a ieșirii din casă la restaurant sau terasă. Toate activitățile astea urmează traseul unui proces. Ambele aceste procese, cel care culminează cu spectacolul și cel la capătul căruia spectacolul e văzut de spectator, sînt, de fapt, curgerile unor vieți concrete care...
Mi-ar fi plăcut să scriu așa ceva în vremuri normale. Dar nu trăim vremuri normale.
Îmi desfășor activitatea cu precădere în acea zonă a ocupațiilor artistice care se numește „independentă”. E o formă de clasare improprie fiindcă s-a văzut, din martie încoace, cît de dependent este, în realitate, sectorul... independent. În general, cei care lucrează „indepedent” sînt văzuți ca niște marginali care n-au avut șansa sau calificarea necesară ca să lucreze la stat. Sînt, văzuți astfel, codașii clasei, ăia priviți cu milă și înțelegere, compătimiții. Asta, în ciuda faptului că spectacolele produse primesc premii internaționale sau naționale și adună un public deja fidel, numeros, ba se confruntă cu (și rezolvă) probleme de care instituțiile de spectacol de stat nu s-au izbit niciodată.
Pandemia asta a lovit pe toată lumea, dar dacă pentru marile companii au fost găsite scheme de ajutor de stat, sectorul independent a rămas pe dinafară. De ce ar fi nevoie, ar spune unii, de ajutor de stat pentru activități care-și fac un titlu de glorie din a fi indepedente?! Fiindcă în modelul socio-economic în care trăim, în paradigma statal-paternalistă, statul a acaparat și ocupat poziția Salvatorului, care altădată era un mecena anonim sau o persoană cunoscută. „Independent” nu înseamnă nici obraznic, nici revoltat în sens puber – înseamnă doar că nu primește susținere financiară constantă din partea statului. (Nu intru în detalii, că „independent” ar trebui să însemne, mai ales, experimente și cercetare teatrală...) „Independent” înseamnă că în țesătura specifică, identitar-culturală a unei țări exista un gol pe care teatrul independent a venit, în mod natural, și l-a umplut.
Oamenii care fac teatru independent, și mă refer aici mai ales la cei care au fost capabili să ridice de la zero o sală de spectacole, trebuie să fie sprijiniți, în vremuri anormale, așa cum sînt sprijiniți olimpicii. Întreprinzătorul e cel care nu poate sta locului. Întreprinzătorul e cel care pune lucruri în mișcare, iar un stat responsabil, într-o paradigmă care a eliminat mecenatul și a dat întîietate investitorului (profitul cultural nu s-a măsurat niciodată în cifre de pus într-un tabel Excel; cum calculezi dividendele educației?), trebuie, cred eu, să intervină pentru protejarea acestor naturi rare ale întreprinzătorilor culturali. Sînt plante care cresc (aproape) singure, care dau flori, dar pe care trebuie să le uzi din cînd în cînd. Altfel, va trebui, ca stat, să plantezi singur toată grădina; am văzut ce s-a întîmplat cînd statul a vrut să planteze singur toată grădina... În vremuri de criză majoră, grija unui guvern/stat responsabil trebuie să se îndrepte către acele activități culturale care nu au cum, prin înseși limitările impuse de spațiu, să atragă susțineri financiare de proporții – sponsori comerciali care se adresează unor mase mari de oameni – sau nu au parte de sprijin bugetar constant. Sînt acele activități culturale care nu fac parte din categoria afacerilor generatoare de profit, prin ele însele sau prin asocieri, profit capabil să le țină la suprafață, măcar pentru o vreme, cînd sînt lovite de vreo nenorocire de tipul acestei pandemii.
Din martie încoace, procesele despre care vorbeam la început au fost brutal întrerupte pentru sectorul independent. Nu se mai repetă decît rar, fără mari speranțe că spectacolul va ieși prea curînd la public. Urmează alte cîteva luni de săli închise (procentele de 50% sau 30% spectatori, în funcție de rata de infectare, nu asigură nici măcar plata chiriei spațiului), incertitudini, planuri făcute pe fum... Iar facturile vin, matematic, lună de lună. Dacă nu va apărea o soluție concretă de sprijin, primăvara ne va găsi cu cîteva teatre mai puțin.
Bogdan Budeș este regizor de teatru și traducător.
Foto: wikimedia commons
