Despre povești în politică
„Încă o dată, povestea simplă – metafora goală – mutilează politica eficientă.”
Philip Seargeant, Arta narațiunii politice
În 2022 a apărut, tradusă în românește, cartea scriitorului și lingvistului Philip Seargeant despre relația dintre politică și povestire și dependența tot mai strînsă a celei dintîi de a doua. Cartea descrie legătura organică dintre populism, post-adevăr, teorii conspiraționiste și forma poveștilor simple, „exemplare”. Este vorba de îmbinarea unui a) cadru general: Binele (poporul), Răul (elita), Eroul (liderul charismatic/mesianic) cu b) o metodă de „cunoaștere” bazată exclusiv pe emoție, persuasiune, credința în „adevăruri” profunde, ascunse, la care se are acces numai printr-o intuiție specială, disprețul pentru fapte, logica și rațiunea curentă ca manifestări ale unei false conștiințe și c) cu o structură specifică povestirii simplist-exemplare: Protagonist (Eroul), Antagonist (membru al Elitei), Declanșatorul acțiunii, Punctul Culminant și Finalul (luminos, definitiv, complet). Tonul cărții este îngrijorat-resemnat: dependența politicii de povestire a existat întotdeauna și se va accentua, singura alternativă fiind susținerea unui fel de pluralism de povești, poate ceva mai complexe, în cadrul discursului politic.
În mod evident povestirea face parte din dimensiunea specific umană de înțelegere, de schimbare și depășire a realității. Și totuși, modernitatea liberală se bazează în mod fundamental pe relații și reguli impersonale prin intermediul cărora indivizii cooperează eficient într-un cadru social tot mai complex. Acest caracter impersonal este unul non-natural omului (un construct cultural) și nu este obținut o dată pentru totdeauna (vezi Fukuyama, Originile ordinii politice și Ordinea șidecăderea politică). Politica liberal-democratică are la bază un consens minimal atît asupra modelului societal de bază (pluralism reprezentativ, economie de piață), cît și asupra unui set de reguli de desfășurare a competiției politice (posibilitatea permanentă de rotație pașnică a puterii, adversarul politic văzut ca un simplu competitor).
Or predominanța povestirii exemplare subminează fundamental toate acestea: în fond, nu pot fi două povești exemplare, ci numai una – dacă ar fi două, nu ar mai fi exemplare. Mai mult, consensul minimal este înlocuit cu dialectica prieten-dușman care duce automat la nevoia de anihilare a adversarului politic, care nu mai este un competitor legitim, putînd oricînd să preia puterea în urma unor alegeri, ci un inamic identificat ca atare în structura povestirii exemplare. Dependența radicală a politicii de povestirea exemplară duce și la exacerbarea rolului emoției, persuasiunii și personalizării și la distrugerea cadrului de reguli și relații impersonale: politica se personalizează și charisma devine esențială, politicianul este „o rudă”, un apropiat și el se comportă ca un șef atotputernic în interiorul structurilor politice.
Cu privire la metodă trebuie remarcat că aceasta se bazează pe neîncrederea și disprețul pentru rațiune, logică, fapte, dovezi empirice. Există o dificultate majoră de a înțelege și analiza complexitatea datelor și a situațiilor reale, calitatea argumentelor, iar în dezbatere se promovează suspiciunea generalizată. Precaritatea educației umaniste conduce la dificultatea de a măsura și compara, în timp și spațiu, semnificația faptelor potrivit unei matrice cultural-istorice adecvate. Totodată, disprețul față de expertiză se naște și din interpretarea absolutistă a cauzalității, a identificării acesteia cu corelația sau simpla succesiune a două evenimente, cu incapacitatea înțelegerii și evaluării corecte a probabilității și a rolului întîmplării. Totul este gîndit complet determinat, întîmplarea este eliminată odată cu liberul-arbitru al actorilor individuali. Toate acestea stimulează gîndirea superstițioasă, magică – avem de-a face cu extinderea pe scară largă a unui soi de neo-obscurantism care respinge vehement bazele raționalității iluministe. Iar toate acestea se potrivesc de minune generalizării povestirii exemplare.
Extinderea sistematică a utilizării poveștii exemplare în domeniul politicii face ca accentul să cadă exclusiv pe comunicare, pe spectacolul luptei politice de obținere a puterii. Și aproape deloc pe ceea ce se face cu puterea, pe modul de guvernare efectivă, pe efectul politicilor implementate. Toată politica se limitează la lupta pentru obținerea și păstrarea puterii și nu pe modul de utilizare a puterii, pe guvernare – de unde dezamăgirea publică tot mai mare și creșterea neîncrederii în politică și politicieni.
Ce se poate face dincolo de soluția lui Seargeant, în care nu cred? În primul rînd este nevoie de o critică a modului în care este extinsă nelegitim utilizarea povestirii și a structurilor sale în domeniul politicii, mai ales al folosirii puterii. Este evident că avem nevoie de povești, de artă pentru a ne înțelege lumea mai bine, dar trebuie să fim foarte atenți la uriașul risc de a vedea realitatea ca pe o operă de artă: armonioasă, necontradictorie, fundamental frumoasă, complet determinată.
În al doilea rînd este nevoie de o reevaluare a modului în care se formează bazele cunoașterii raționalist-iluministe, mai ales în domeniul științelor umane, în sistemul educațional – acest subiect merită o dezbatere separată.
Și în al treilea rînd să ne întoarcem la Hobbes, la Smith, la realism: nu există o societate de sfinți, defectele și păcatele noastre sînt permanente: lenea, frica și lăcomia au rolul lor pozitiv – parafrazîndu-l pe Adam Smith, ne datorăm pîinea egoismului și setei de cîștig a brutarului. Dacă în povestirea exemplară domină albul și negrul, în realitatea politică cotidiană banală avem de-a face multe nuanțe de gri.
Victor Giosan este consultant în domeniul managementului şi al finanţelor publice.
