Despre pasiunea politicului
- scurt tratat de odiologie - Ura e urîtă. Este urît să urăşti. Registrul estetico-moral al acestei judecăţi tradiţionale, devenită principiu impersonal, indică însă drumul spre adevăr: este urît să-ţi manifeşti, să-ţi arăţi ura, să te laşi desfigurat de expresia urii, să nu-ţi domini ura, să ţi-o faci direct publică. Cei care nu sînt capabili de acest tur constant de forţă sînt de dispreţuit. Sînt duşmanii, necivilizaţii, barbarii: "teroriştii". Ura nu poate fi eliminată, dar trebuie lăsată să lucreze, pusă la lucru. Acesta este regimul şi registrul raţionalist-clasic al urii. Greaca veche spunea: "ura pîndeşte întotdeauna momentul să se răzbune"; "a-ţi închide ura în inimă"; "a-ţi rezerva ura pentru mai tîrziu"; "ura i se va trezi" etc. După cel de-Al Doilea Război Mondial, nu întîmplător, a existat un adevărat consens tacit în a se încerca o neutralizare şi o protezare a omului, care, în mare măsură, cel puţin în emisfera cerebrală democratic dezvoltată a planetei, a şi reuşit. Afectele, în general, au fost privite de către canonul ideologic dominant (cel exprimat prin intermediul prefixului preventiv "post-", adevărată matrice a gîndirii cibernetic disuasive: ce e după trebuie pus înainte!) drept suspecte, şi cel puţin expresia lor a fost reprimată, descalificată: dezafectare a afectului, viaţă fără afecte. Sau doar cu afecte neutralizate, călduţe, fluidificate, utile exclusiv pieţei. Excludere, aşadar, a afectelor din politică, şi filtrare exclusiv economică a lor. Negativizare a tuturor afectelor, nu doar a celor reputat negative, precum ura. Sau, mai bine spus, acreditare a unei paradoxale, imposibile şi intolerabile afectivităţi fără afecte, a unei afectivităţi dilua(n)te, a unui cîmp social afectiv în care, însă, afectele ca atare nu au voie să se exprime individualizat, personalizat. Refulate, afectele, de curînd, încep să revină, continuînd însă să fie privite ca negative: există o adevărată spaimă de afect. În viaţa publică, afectele, literal, terorizează. Dar reflecţia filozofică şi sociologică începe din nou, timid, să mediteze "sulfuros", "subversiv" asupra lor (vezi, ca simplu exemplu-simptom, cartea Mînie şi timp, din 2006, a "anarhistului" Peter Sloterdijk), aşa cum se întîmpla însă la începuturile a ceea ce s-a numit "raţionalism clasic", cînd "tătuca" Descartes, de pildă, nu se sfia să scrie despre Pasiunile sufletului. Ura, azi, este întotdeauna apanajul descalificant al celuilalt, semnul de identificare al inamicului, al pericolului. Ne întoarcem astfel, timid, fără să recunoaştem, la sănătosul clasicism al afectelor şi, în particular, al urii: ura nu trebuie exprimată brut şi direct, nemijlocit, nemediat, este - ca să spunem aşa - păcat de ea, este păcat şi este o dovadă de lipsă de inteligenţă şi de civilizaţie să-ţi iroseşti ura dîndu-i imediat curs, exprimînd-o, în loc să o "sublimezi", punînd-o politic la lucru. Ura trebuie să rămînă activă doar ca resursă, fiind însă ilicită ca expresie. Ura trebuie "tradusă". Ipocrit, dar şi prudent-economic ("economie politică"), ea nu trebuie să se declare ca atare. Dar cînd este ura mai autentic periculoasă: atunci cînd se arată sau atunci cînd lucrează în ascuns? Altfel spus: atunci cînd rupe pactul politic de ipocrizie, sau atunci cînd lucrează în mod autentic politic? Căci ce altceva este omul politic autentic, de ieri şi de azi, dacă nu tocmai cel care ştie să aştepte, să-şi difereze ura, s-o "sublimeze" convenabil, s-o folosească, s-o ţină în inimă, nu să-i dea drumul, obscen, pe faţă? Este interzis, astăzi, să se mai vorbească, ca de la Machiavelli pînă în secolul al XVII-lea, de pasiuni în viaţa publică, mai exact în politică. Suicidar, politica se prezintă, neutralizat, ca administraţie, ca birocraţie, ca tehnocraţie - sau ca poliţie. Afectele nu mai sînt pozitiv admisibile decît ca dorinţe şi - aşa cum spuneam - doar în cîmp economic. Refulată din democraţie şi reciclată strict economic, actuala afectivitate fără afecte produce un capitalism tot mai "estetic" (O. Assouly), tot mai "libidinal" (B. Stiegler), tot mai "cultural" (F. Jameson). Dar ce produce totuşi exploziile contemporane de ură nesublimată, "anti-politică"? Tocmai această afectare a dezafectării politicului, a depasionalizării politicului: dispreţul, altfel spus non-raportul cu celălalt, ignorarea lui activ arogantă, "inginerizarea" şi "industrializarea" politicului. Dis-preţ, mé-pris: descalificare, devalorizare, depreciere. Ca efect al dispreţului, al afectării dez-afectării, al pasiunii politice de-pasionalizate, ura nu este naturală, ci un produs social. Este apel disperat, din afară, la recunoaştere, o încercare de refacere a raportului prin negarea non-raportului. Un apel la reconstituirea politicului însuşi. Să revenim la înţelepciunea cu adevărat filozofică, autentic raţionalistă inaugurală. Descartes: urîm "atunci cînd încercăm să ne îndepărtăm de rău"; "ura este o emoţie (...) care incită sufletul să vrea să se separe de obiectele care i se prezintă ca dăunătoare"; există chiar - analizează Descartes - o plăcere a urii "atunci cînd aceste pasiuni nu sînt cauzate decît de peripeţiile stranii pe care le vedem reprezentate pe o scenă (...), care, neputînd să ne dăuneze în vreun fel, par a ne mîngîia sufletul atingîndu-l". Ură în efigie, provocatoare de plăcute şi comode stereotipuri, ce altceva ar putea să ne fie mai puţin străin nouă, vieţuitori mediatici care ne lăsăm afectele puse în scenă, dramatizate acasă, prin intermediul supracodificant al televiziunii, de pildă? Pentru a reveni la sănătosul şi realistul regim clasic, filozofic, al urii, pentru ca ura să nu mai cheme "barbar", nemediat, la refacerea politicului, politicul însuşi trebuie să se re-pasionalizeze, să recunoască din nou, ca ineliminabile, pasiunile în viaţa publică. Numai prin re-admiterea publică a pasiunilor ca fundament al politicii, ura "teroristă", dar şi iubirea populistă pot fi civilizate, sublimate, puse şi lăsate corect să lucreze, nu irosite expresiv, distructiv, tocmai ca apel disperat, din afară, la refundamentarea politicului. Căci dacă tot au ajuns actori, cînd nu de-a dreptul simpli circari mediatici (wrestling politic, aici fundamentală fiind tocmai simularea de faţadă a pasiunilor pierdute), oamenii politici trebuie să incarneze pasiunea pentru democraţie, altfel spus, patosul normalităţii, atît de greu de atins, atît de uşor de pierdut. "O singură motivaţie îi împinge pe oameni spre politică: dorinţa de a trăi o etică a transformării prin intermediul unei sete de participare care nu este, de fapt, decît iubire faţă de timpul care se cere constituit. (...) Extirpaţi-i politicului acest resort, şi îi extirpaţi totul, îl reduceţi la o pură mediere administrativă şi diplomatică, la o activitate birocratică şi poliţienească..." (A. Negri, Le pouvoir constituant. Essai sur les alternatives de la modernité, PUF, 1997, pp. 438-439). Fără dramatizarea, inclusiv mediatică, a pasiunii pentru politic, pasiunile vor distruge, "sălbatic", politicul însuşi. Recunoaşterea urii, a pasiunilor, întotdeauna civice, în interiorul politicii va feri politicul de ura din afară. Dar nimeni nu mai urăşte, astăzi, pe nimeni, şi politicul se descompune într-un joc pur formal, cu totul abstract şi artificial, aseptic. Neplăcuta, deranjanta Piaţă a Universităţii de acum 20 de ani s-a mutat pe Valea Prahovei de week-end, care este Valea Plîngerii politicului, sau care aşa ar trebui, responsabil, percepută. Simularea intrapolitică a pasiunilor autentice a impus dezafectarea generalizată a oricăror sentimente faţă de politic. Am urît afectele, am urît ura, şi am pierdut cu totul politicul. Afectele ţin, în clipa de faţă, exclusiv de sfera privată, devenind fapt divers. Nimeni nu mai exprimă nimic. Am înfrînt!
